Sunt -
chiar sunt -
patru pahare pe masa din hol,
goale
și e seară
în câteva suflete anormale,
în umbra perdelei
și-afară,
iar eu numai de plictiseală
nu vreau să mor ;
și de glonț
și de șnaps
și de ciudă,
mi-ar fi mult mai ușor.

Zac, crezând că zăcutul
e, în sine, o armă mortală,
tac sperând că tăcerea
poate măcar să doară,
am și foame de aer
și alergie la zbor,
știu să cad cu viteza luminii,
ca un topor
și-aș mai bea un pahar,
sau o sticlă mai mică,
din orice m-ar face
să nu-mi fie frică.

Cu un vaiet prelung,
uneori un fagot,
alteori o chitară,
par a vrea
să îmi spună ceva,
sau să-mi ceară...

Încerc să citesc,
dintr-o carte de-a mea
o carte mai groasă,
o carte mai grea,
dar cartea îmi scapă din mână
și cade,
cu zgomot,
pe jos...

E târziu!
stau,tăcut și bărbos,la fereastră,
ca un ochi
dependent
de natură,
și mă mut consecvent,
din deochi în deochi,
și-mi pleznesc palme-adânci,
de mirare și ură,
condamnat să privesc,
mut...ca fără de gură...

Însă nu te zăresc !

Pe pervaz
sângerează-nserarea albastră,
aspru, nepământesc !