sub orice zidire e înfiorare de umbre
nezidirea mănăstirii mele în pieptul tău nu înfiorează aerul de sub aripa îngerului
practic de mă inhalezi rămâne un hău,
o transpiraţie prin pielea întunericului,
un haos emoţionându-mă spre a mă renaşte
redevenind umbră de stea cu soartă în băţ
reexistând spre a mă mira în perete de ost de zidirea-n mărime naturală a lui Dumnezeu
pe podea e umbră de carne de gaură neagră
când mă rog cade tencuiala de nefiinţă,
rămân în faţa curului gol al lui Dumnezeu,
trag în piept aerul de argint al rugăciunii şi-mi mai revin
trebăluind în pieptul tău mănăstirea ce nu se va mai cufunda