Era o noapte cu flori albe ca un surâs de Demiurg
Iar hoinărea în voie vântul pe aleea fără trecători,
Imprăștia prin nouri luna ai romantismului fiori
Și o stea bătrână cobora fiind hărăzitul ei amurg.

Iar mâzgălind boțita filă cu rime scrise în neștire,
Doar ajutat de trista muză ca de un înger păzitor
Mi se părea într-un catren de tulburat clarvăzător
Că tu te rogi în crucea nopții în izolata mănăstire.

Purtai cămașa pocăinței, clasică blondă despletită,
Cu ochi înlăcrimați cătai către icoana de pe masă
Și după vorbe din Ceaslov, atinsă de o grea ispită
Cu un oftat de țiitoare șopteai păcatul ce te-apasă.

Marturiseai ca Egipteanca smerită dupa pătimire
Regretul de a fi sucit mintea unui molâu căsătorit.
Eu auzind ca și în vis că nu am fost marea iubire
Simțeam înțepături de lance în cordul tare ostenit.

Apoi trezit din rătăcirea în pângărit eter ce plânge,
Știind despre făptura mea lăsată în desfrâu să cadă
Că nu va fi purificată cu al lui Mesia trup și sânge
Finalizam poemul liric cu-o melancolică spovadă.