Vine o vreme când orașul nu-mi mai aparține,
străzile lui îmi sunt străine, goale de oamenii pe care-i cunosc.
Singurătatea caută o altă singurătate rebelă,
femeile îmi par atât de îndepărtate de orizontul ruginit
încât lumina se scaldă pe fețele lor în piscină.
Nu le interesează decât sclipiciul parfumat al dorinței
în care se îneacă sentimentele în buzunarele pline,
nimeni nu se interesează de nimeni decât cu un scop
și scopul acela umple cu iluzii orice gol nevinovat.
Îmi dau seama că orașul pe care-l iubesc nu mă recunoaște,
locuiesc în poezia lui cu trupul și sufletul înflorit de miraj,
lumea mea și lumea lui negociază pe podul minciunilor
tot ce aș vrea să scriu și să ne aparțină ca o proprietate
moștenită, înscrisă în frumusețea de gând a locuitorilor
ce se trezesc în fiecare dimineață visători
cu o rază de soare pe umeri.