Am lăsat să cadă ultimul strop de humă,
Ce îl țineam zgârcit,ascuns sub gene,
O ancoră,într-un blestem cântat de iele,
Trădarea depărtării și timpul il deshumă.

Îmi cert privirea și mâinile plecate,
Și visele le cert și sărăcia lor,
Cum poate un cuvănt născut din dor,
Să cadă,cu visarea-nfranta-noapte.

Trecutului îi cer să-mi vină la fereastrăă,
Când universul meu se-mpartea la unul,
În loja lui năștea-n poem,stăpânul,
Pierdută e balada,în depărtarea noastră.