Tu nu te-ai plâns niciodată că te doare,
Și de la un timp, grija ce mi-o porți
E tot ce mai am, până în clipa în care
Mă vei învia iubito din morți.

Iubita mea din totdeauna și de-acum,
Dă-mi mâna să-ți sprijini pasul ostenit;
Mai e puțin din lungul nostru drum...
Tot mână-n mână, să stăm pân`la sfârșit.

Þi-e atât de teamă, pe tărâmul iubirii să pășești,
La nobila vârstă a părului cărunt,
Și totuși un vreasc s-a aprins, și totuși începi să iubești
Prin neliniștea ta, când sufletul mi-e vânt.

În iarna de vis, truditul trunchi al ființei tale,
Atunci când se credea pustiit și răpus,
A lăsat vederii prin bruma ramului, o floare
Și astfel întrebările au căpătat răspuns.

Mă oglindesc în picurul de lacrimă prelins,
Și mult aș vrea, mângâietoarea mea cu gest maternal,
La vremea când, unul din noi va fi să fie stins,
Îmbrățișați să ne găseasca starea de final.