În a nopții feerie, glasul dulce mă îmbie,
Mă adoarme și mă poartă către culmi nemărginite
Călăuzindu-mi pașii pe poteca codrului de la Câmpie,
Înspre satul veșnic tânăr, veșnic plin de bucurie!

Printre razele de soare ce străbat prin crengi de prun
Îți văd chipul alb cu roșu, presărat cu lacrimi calde,
Multe vorbe de iubire, lungi catrene aș vrea să-ți spun,
Să-ți șterg lacrimia din ochi și s-alung dorul ce șade

De o vreme lângă tine, nu te lasă să zâmbești,
Ești asemeni unei flori ce se uită doar la soare,
Însă el dac n-ar fi, n-ai putea ca să trăiești!
Mai ții minte prima șoaptă ce mi-ai spus, mai știi tu oare,

Când stăteam pe aceeași bancă, într-un roșu asfințit?
Eu mai știu căci clipa aceea îmi aduce alinare
Când noaptea pe pământ se lasă și totu-n jur s-a liniștit...
Aș vrea să vin să fiu cu tine, dar n-am să pot și-mi cer iertare!