Bate vântul. Vânăt.
Stau agățată de ziua de ieri și nu-i dau drumul.
Mă uit la frunze și hârtii, cum se rostogolesc pe stradă. La fel ca noi.
Pavarotti cântă. Amintire.
Ridi, pagliacci ! Încerc. Să râd.
Mama e lângă mine. Amintire. Zâmbetul ei se îneacă în plânsul meu.
Astăzi eu sunt umbra ei, iar ea, pur și simplu, Este !
Cuvintele nu mai au forță, poate doar “over the rainbow”.
Îngenunchez și rămân așa.
Copacii trosnesc, săpând în mine răstigniri.
E o sâmbătă pustie, cum sunt toate sâmbetele fără Liturghie.
Doar pomeniri ale morților, de ieri și de mâine.
Pavarotti a plecat.
Mama pășește greu, încovoiată. In inima mea.
Tace.
Tac și eu, cu lacrimi.
Intinde mâinile să mă mângâie, dar între noi e un perete de aer, gros și greu.
Nu poate trece. Mâinile îi cad la loc, neputincioase, ca niște flori rupte de un copil nebun.
Trandafirii aruncă umbre veștede pe chipul ei.
Aprind o lumânare, să nu plece.
Să rămână cu mine, în timp și sub cer.
Mă doare fiecare centimetru de carne și de suflet.
Am culoarea vântului.
Cad în genunchi și rămân așa.