Tăcerea mi-a escaladat fereastra,
Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă și din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.

E liniște iar în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mișcare,
Alunecă încet tăcerea pe o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.

Și e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă și plânge și tot doare,
Și nu a obosit de-atata umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.

În mine ca pe o mare de oglinzi,
Mai port tăcerea ca ultima dorință,
E amară și nu poți să o cuprinzi,
La piept ca pe o singură ființă.

Marin Voicu