Tristețea mi s-a-ncolăcit năucă,
Pe umbre amăgitoare de culori,
Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
Își trece pleoapa pe un noian de sori.

Se scaldă-n apa cerului albastră,
Frunziș de valuri se surpă împrejur,
Răsfrânt e norul ca într-o fereastră,
Când bea din mare un cer așa de pur.

Întinsă apoi pe netedul amurg,
Ca un parfum din ultima grădină,
Stă și-noadă apa clipelor ce curg,
Spre lac etern cu malul în ruină.

Ușor bronzată, pare o statuie,
Pusă pe un soclu într-un timp conex,
Măreț boltită-n noaptea timpurie,
Mari stropi de rouă îi picură pe sex.

Cu brațele înfășurate în sâni,
Împinși în față ei singuri sus țintesc,
A cerului oglindă de prin fântâni,
Când stele goale în ape se privesc.

Cu ochii stinși în lacul de-ntuneric,
Ce sorb odihna din tainicile seri,
Parcă ar sorbi într-un joc feeric,
Sclipiri venite din lumile de ieri.

Tainic joacă ceasurile în hore,
Pe un mal de somn prin gene strecurat,
Tristețea-și poartă formele sonore,
De statuie pe un soclu demodat.

Marin Voicu