Seva cunoașterii ce curge prin vene
Nu-i altceva decat un amalgam,
Un amestec al conștiinței
Răpuse de ultimul recul al umanității
Sentimente, trăiri, concepte și concepții
Trăiesc în mine și se-adună
Ca-ntrun ambalaj de carne ce-și revarsă măreția
Asupra lumii care n-o vede,
Sau nu vrea s-o vadă.

Accese de furie stinse în pix
Se adună pe-o hârtie și urlă spre cer
Ridică o mână ce mustră ființa
Celor ce odată se numeau oameni.
Un zeu păgân se stinge acum
Sub privirile celor ce nu vor să-l creadă
În deplinătatea ființei lui,
Și-n puținul adevăr ce incă-l deține
Pâlpâie încă voința a mii și mii de suflete pustii.

Pe-o alta foaie, se conturează iar
Viziunea lui despre ce nu cunoaște,
Sau nu vrea să cunoască.
Frica senină semnându-și amarul
În munca a sute de scriitori
Goi pe dinăuntru.
Izolați de rutina ce cu grija le strânge-n pumn
Ultima licărire de voință tacită.

Se dă batut. Iși inmoaie pana
În sângele a zeci de păcate
Ce l-au făcut ceea ce este:
Un biet martor al nefericirii noastre.

Nadirul îl atrage și emană
Suferința unui singur om.
Un om ce, luptând pentru dreptate,
Privind senin în adâncul său
A vazut ceea ce este:
O lume de compromisuri,
Menită să-i curme măreția.
Dar acum e singur.
Nici valea nesfarșită de agonie
Nu-l poate îndruma
Spre ceea ce este țelul lui,
Un prim și ultim moment de minimă libertate.

E singur și doare.