I. Mireasa din cer (2001)





















Femeia mea...


Pe femeia mea au iubit-o poeții
Și bijutierii care modelau în lut,
Laboranții ce încurcau substanțele
Otrăvindu-se între două experiențe eșuate.
Vizionarii și alchimiștii zgurii,
Dumnezeul adamic
Femeia mea – fructul nemijlocit al transfigurării
Mă lovise de moarte
Ca răul să nu devină nemuritor.

Femeia mea unică, neptuniană
E singura realitate imediată,
Memoria mea interioară,
Amăgirea veșnică, finitudinea mea.

Firea ta m-atinge în căderi de unde
Ca o despletire de flori și frunze
Îți cântau genunchii, greierii alergau
Sub călcâiul ierbii ochii germinau
Din umerii mei cu coame de lei curcubei țâșneau.

În glezna-mi nouă te zbați, femeia mea,
Cea dinafară și cea dinăuntru,
Crescută odată, cândva,
Pe când îți sărutam, în văzduh, cuvântul…

Mi-a rămas acum copacul uscat,
Și te-ai desprins, stăpâna mea, te-ai ridicat.
În templul meu îndoliat, azi, trec călări năluci
Înflorindu-mi cerul ai trecut în rugi.
Naștere


Numai un gând dacă-l întorc spre tine
Decade piatra din inima mea,
Trec prin starea acestui îngheț
Pesemne stau departe, de însăți coasta ta.

Așteaptă-mă, am să mă deschid înspre seară
Când voi fi cel mai puțin născută
Nu mă privi, se poate muri în doar o secundă
Dar voi dispărea lăsând în urmă întâmplarea, crescută…

Mă voi subția din osul de fildeș vorbitor
Rupând în durere dantura serii
Mirat de tine însuți, mă vei azvârli înapoi…
Va fi prea târziu, înflorisem de mult în tine.




Răstignire


Mă doare când ninge, iubite!
Pe rană și-n cimitire, și-n mare
Dragostea de taină cu buze de iarnă
Plânge răstignită și moare.

Miroase a floare de ceară și a trup ceresc,
Mă trezesc în noapte, strig și mă rănesc,
Mai departe de tine cu o lacrimă stau
Mai aproape de tine doresc.

Ninge între noi, iubite, ninge-n veșnicii
Azi ești dus departe, ieri eram copii,
Azi sorbind din cupa visului ceresc
Răstignindu-mi visul, nu mă regăsesc!















Poem


Scriu cu părul tău un poem
Pe care mi l-ai încrustat
Din crestăturile mâinilor
Până-n fluierul călcâiului vorbitor.

Ești o iluzie de înger!
Doar mi-au crescut degetele în harpe divine
M-am și renăscut acum o secundă
Și născându-te, aștept să te-nvelesc, mireasă
Desprinzând vălul îngerilor
Și călcând iarba plânsă de lună.

.
















Joc periculos


Aveam atâta viață-n mine, lume,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De m-am oprit din râs?
Și mi-am privit în oglinda lichidă, dilatată continuu
Tinerețea sfidătoare rănită
În aripile lui Icar
În penele șarpelui
În securea ideii?
Puteam să mă fac scrum!
Dar sufletul departe de mine
Vestea înaltă, nesfârșită odihnă.
Aș vrea să fiu când țâșnește spre slavă spinul
Ca și când mi-ar veni vremea să renasc!

















Tăcerea, ea mă doare!…

Cuvintele mele trebuiau să fie
ecou reverberat în tine,
cer cu boltă, fire către fire,
zâmbet cu privire,
mână crescută din aripă
îmbrățișând respirarea,
gură și rugă, infinit în clipă
buze în credință.
Tăcerea n-o mai aud
Și asta mă doare!…





















Timpul moare-n chilia sângelui


Alerg sălbăticită ca o fiară
Mușcând din aerul mustind a-mbrățișare,
Ca-n carnea lui tot zborul să-ți sărut
Bărbat, din lemnul soarelui născut.

Și în genunchi m-aplec cu ochi și carne,
Cu spaima fiarei căreia mă dau,
În vraja apei ochi de dor îți beau
Și-ți simt mușcarea-ntoarsă-n sărutare

Pe coastele privirii păsării de pradă
Boltite păsări zborul își îngână,
Zvâcnește vie aripa de sânge,
Ochiul ca dinte mă mușcă și mă strânge.

Cu mlădiere roșie de fiară
Zvâcnește pasul prins în așteptare
Cu umbra-naltă ascuțită-n gheară
Timpul moare-n chilia sângelui
Mușcând din pieptul aerului tare.











Geneză latentă


Îmi mor de sete caii coapselor
Și-mi soarbe timpul carnea ca pe-o fructă
Flacăra virgină se-înfruptă
În tâmplă simt cum morții mă măsor.

Un șarpe-mi linge cotul desfrunzit,
În fuga ploii simt c-am încolțit,
Privirea-și mișcă, nepereche, ochiul
Mi-a adorm surâsul crud zăgăzuit.

În somn văd caii verzi sfidând pripoane
Cu stele găurite-n frunte inorogul doarme,
Mă-mpunge în spinare, aud în vis chemare,
Mă plouă iarba, copacii-și pun coroane.

Simt aripi! Aerul mă orbește
E peste fire de tăcere!
Dintre cuvinte geme strigăt
Măsor durerea aripei, nasc în durere.






Proces


Fiecare cuvânt pe care-l scrie poetul
E o probă de vinovăție,
Așa că îl puteți condamna
pentru Înaltă trădare.
Condamnați poetul la moarte!
Să moară o dată cu cuvintele,
care nu vor să moară,
pentru că plesnesc de înțelesuri adânci!
Ardeți pe rug cuvintele care-l bântuie!
Spânzurați-i inima de copacii închizători!
Scormoniți la gurile de vărsare ale metaforei!
Cumpărați-l pe arginți
Și striviți-i grădinile!
Nu-și va trăda cuvintele
Pentru că trăiește o dată cu ele!














Mireasa din cer


Cerul miroase a femei!
Cum n-au corp,
În cer ele sunt spirite.
Mirele și-a ales mireasa!
Mireasa – e o iluzie de înger!
mireasa e născută din închipuirea sa,
născută de vipera luminii,
al cărei venin naște.
Mirele i-a atins degetele ninse.
Acum,
Sentimentele ei valsează în rochia de cristal,
Călcâiu-i nins de vrajă,
pasu-i lunatec, privirea-i translucidă
l-au însângerat pe mirele universal.
Tăcutele sale coapse adastă,
sângele e văduv de grâul vorbei.
E nuntă mare-n cer!
E dansul spiritelor!
Mirele privește răsăritul în secunda de fior,
Pe retina miresei s-a topit tot cerul,
Timpul s-a culcat pe buze,
Mirele trăiește clipe de extaz.
Luna de miere o vor petrece pe pământ!



Increat


Aripile mele cresc pe dinăuntru
Murind de pofta de a trăi!
Pești cu solzi de tăcere
Înțeapă țărmul buzelor pe dedesubt
De pleoape mi-e spânzurată privirea,
Tălpile s-au învelit singure în sărut.
Caii sângelui au nechezat primii
Sinucigași în ou.
Și s-au ascuns în sărutul ierbii
A-nceput să joace iarba
Roată, roată mă mlădia.
















Mirele


Mirele e-nsetat de ninsorile celeste.
A-nceput să bea stele din coapse de sâmburi,
Chipul boltit, de scoarță de pământ
Se caută pe sine, nu mai este.

În trupul său fantasmele jucau
De mână cu mirosuri tari
Ce răspundeau
Chemările zborului virgin.

Se risipea cu arșița pe buze
Un zbor reverberat în larg
Ce desena o stea în urmă
Pletele ploilor căderea-i curmă
Și zborul său e înalt!



Camelia


Nicicând nu voi smulge sexul de splendoare
Al trupului cameliei- zveltă și sălbăticită de frumusețe!
Secundele în pistil leșină,
Nările petalelor unite ca niște degete
adorm, de vântul vegetal logodite
seva bate ca mustul nou, asprit
alergând visurile, dorurile, patimile…
dintr-o boltă-ntr-alta,
dintr-o vertebră vegetală într-alta.
Ea, din soare,
legănată peste ierburi va semăna
colții pietrelor peste care au fâlfâit îngerii.
Pentru că ning,
Când mă ard în durerea albastră
mereu împuținându-mă,
mereu murind,
nimic nemaifiind,
aruncând chipuri peste noaptea mea.



Rană fără pricină



Îți adulmec toate esențele și tăcerile
și orizontul pe care
îți sprijini privirile
rătăcitoare.

Știu tot ce tu nu știi niciodată, din tine,
mișcătoarele hiene ale sângelui tău,
dureroasele ninsori ale femeii,
străvezii, suave, imaginare
iluminându-te de focuri bengale,
sentimentul acelei dimineți
și sentimentul acelei după-amiezi,
ochiul tău curbându-se spre ochiul meu,
cu o absență,
sculptând în relieful lichid
furci zvelte și diafane

Doar nu-ți sunt privire!,
ci rană veche, fără pricină,
și nerușinare sfântă,
și tunel de carne pe os în spirală,
și miros de crin noptatic,
și inel,
în jurul căruia se mișcă planetele de toate felurile
și deodată.


Nuntire


Iubite,
eu m-am ascuns într-un cântec de pasăre,
tu te subțiezi
într-un șarpe cu solzi de ispite,
Ia foc de la lună
Grâul greu de cuvinte nerostite
tu-mi înveninezi vara sângelui meu
să mă pierzi
și cari nori cu ugerele pline și cu sfârcurile verzi.
Cândva,
primăverile sângelui meu dănțuiau cu înaltul.
Îmi simțeam sufletul
muguri de floare,
tu aruncai toamne cu corbi tineri și lacomi
Și-mi fulguiai vara
cu bulgări de petale.
Cerul,
mirosea a toamne cu corpuri de fecioare,
Alergam spre nicăieri,
cu roua în picioare,
căutam urme de buze pe amfoarele goale.

În cer se înnoptase.
Pe buze îmi murea sufletul-însetatul.
Era ger în oase de îngeri.
Noi ardeam mistuindu-ne unul într-altul.



Luna


Coboară pe fire de mătasă
Luna drept la mine-n casă.
Spânzurată la mijloc
Mi-a furat un ochi.
Mai putea-vei lumina
În adâncuri nevăzutul?
Aduni bulgării de stele
Din fântâni adânci în ciuturi.
Fugi de stai în salbă
Lună pală, lună albă,
Înșiră-te în mărgele,
Stai la gâtul dragei mele
Și adună-i stele.
Vin de spală-mi țărmul
Și vegheză-mi somnul.
Mâine-n zori târzii
Pune-mi ciocârlii,
Să fugă prin vii.
De va fi târziu
Eu n-am să mai știu.



Transcedere


Iubite, eu ascultam cum se-ntețește
seva ta organică,
Pândind înapoia inimii tale,
Ca să-ți înșir pe ace de lună,
poeme transcendentale.
Tu îmi ardeai carnea pe os
dând vamă demonului setos,
Când s-au pornit, deodată,
să șuiere fără limbi și capete,
Cuvintele
Și dintele sfânt
le trecea prin nervurile oaselor însângerate,
două câte două,
împerecheate,
Se făcuse seară în poemele mele.
Numai inimile noastre albe,
nevăzute stau
și gemene.



Iubita


Ea venea mirosind a trandafir mistic
Și a magheran sălbatic.
Ea e foc transcedental și suflet primăvăratic.
Vine valsând prin crinii grădinii,
Dorințele-i dorm în ochi ș-apoi mor
Cântând vaga împreunare,
De vis cu vis, de dor cu dor.
Eu sunt obosit de zboruri și glod
Miros a câmp, miros a rod,
Carnea ei e floare
Ea strângea cu privirea snopi de senin
Tâmpla albă-i fulgerare.
Îi plânge-n privire un dor zăgăzuit
E vârtej, e stea căzătoare, e nor
Mă vindecă de agonie și dor.















Blestem


Îmi ispășesc în camera asta
ori un blestem, ori un vis
E raiul meu beteag,
e altarul meu de lume și crini.

La lacrima lunii-mi alerg caii în spume,
pândesc stelele prinse în vârfuri de suliți,
cum se scutură peste oglinda fântânii.

Până-n pădurile întunecoase îi mân,
până-n inima mea de ferigi tinere îi pasc.
Cu apă vie-i adăp să mă poarte-ntruna, întruna
Peste toate anotimpurile mele.

















Mâinile ei au ochi


Iubita mea are o mână fantomatică,
o mână transparentă ca un reflex imaterial
și o mână încordată până la ultima crispație
Mâinile ei au ochi dilatați ca un regret
cu fosforescențe interne.
Ascund în ei vagul depărtărilor
și nostalgia după virginități cosmice.
Mâinile ei au vibrații de melancolie,
Seamănă priviri difuze pe înălțimi de cer
Lacrimile din ei au reflexe de paradis și infern.



















Crinul noptatic


Crini albi
Cad secerați de trupul meu, iubita mea,
Când tu-mi jertfești sacerdotal
Crinul noptatic, ancestral.
Răsare-un strop de-azur în ochii tăi
Și-n pântece a încolțit
Sămânța zeilor, iubita mea,
Eu am murit, de nicăieri, doar în răstimp,
Se-aud venind chemări.


















Preocupare


Iubito, eu sunt preocupat să te iubesc,
Din când în când beau vin, plâng în hohote și
râd din inimă.

Când sunt beat de tine
Fac rime și
Le scriu pe dinlăuntrul sufletului meu.


Toată ființa ta și chiar trupul tău
Revărsau un fel de fericire a vorbirii,
Și, toate lucrurile care ni se-ntâmplau,
Ni se păreau a fi sublime și, chiar erau.



Trepte în devenire


Pășeam prima dată desculță pe pământ
Și m-am ținut de alunul bătrân.

M-am trezit dintr-odată făcând rime
Și săltând pe răzor
Când mă alergau păsări uriașe cu pliscul sonor.

Mă uitam năucită la stelele fixe
Și-am adormit.
Ele mi-au provocat starea de îndrăgostită.

Contemplam divina risipire de stele
Tainele nedescifrate scrise în ele.
Noi citeam mersul vremii în praful de lună
Și ne țineam până în seară de mână

Eu și tu eram compuși din litere ciudate
Noi eram fiecare- cuvinte scrise pe jumătate.
Pe-un bulgăre de țărână lunară am scris prima frază
Într-un dans ritualic, luna părea că dansează.



Pierderea adolescenței


Poftă mare avui de cântec!
Și cântecul zvâcni în cascade unduitoare
Ca o dezverginare violentă de stea scânteietoare.

Prinsei pasărea ce mă orbi în zbor
Și-i scosei ochiul lucios și rebel
Vederea mea doarme acolo în el.

Când pasărea nu mai veni
Privii de-a dreptul spre ciocârlii
În căutarea surâsului pierdut.



Scrisoare de dragoste

Ai grijă de steaua noastră și de stele
De drag de dor de tine am eu,
De rănile tălpilor mele și de vorbire,
De roata copacului și de arsura fructului său
Am grijă eu.
Ai grijă să iei foc de la fire!

P.S.
Trupul meu e-o gazdă trecătoare pentru un daimon etern
Noi suntem clipa ce-a trecut, un desuet refren
Cântat de un cobzar bătrân cu sufletul de ață
Ce cântă până-n nopți târziu
Povestea celor doi amanți cu patimă de viață

Al tău, iubito, e arsură
Buzele fragede cuminecătură,
Îmbrățișarea ta e vis
Să nu zici că nu ți-am zis.












Nuntă vegetală


Părul iubitei crescuse pe crengile cele mai înalte
Inima spânzura printre crisalidele zeilor
Buzele divine
Cădeau din cer pe mine,
Brațele-i sângeraseră primele, imaculate

I-am pus inel vegetal de logodnă după datină
Din ochiul ciclopic s-a scuturat o lacrimă
Sufletul ei a tremurat ca o frunză pe rug de nea
Îngropând în zăpada divină
Ființa mea.



“Bună seara”!


Între două ploi, între două capricii,
Tu îmi spui “bună-seara” și mereu este zi
Privirea ta sculptează-n aer reliefuri lichide
Ca-n visul tău cresc, de-odinioară,
Durere brună, eu venii.
Și ca o floare cu privirea-n cer,
Ca un copac târziu lângă cărare,
Ca un copac cu mugurii pe brațe
Ce sparg ca o mirare,
Când mă-ngropa sărutul ierbii,
Durere brună, eu venii.
Tu îmi închizi bătrâna ușă
Fără să știi că iarna mi-i aproape,
Fără să știi că totdeauna ning,
Pe ploape ne plouă tristețea curând
Că suntem oaze-n contratimp.
Am să-ți spun “bună-seara” și plec,
Ca ninsoarea ce ne-acoperă ningând
Și, pe urmă, aici, e noian de fum,
Nu-nțeleg de ce-mi vine să plâng
Peste capete orizontul mă-nghite și pier
Sunt ușoară și scap din mână
Ciutura tristeților la cer.
Undeva, pe pământ, e lumină în noapte
Miroase a mugur strivit în stele
Te iau cu mine în falsul poem
Te port în noaptea gândurilor mele.

Nostalgia de a nu fi murit


Din nostalgia lui Dumnezeu, m-am zămislit eu,
Ca o sărbătoare a ochiului Divin
Ca o sămânță în degetul virgin
Și în cumpăna mâinii lui Dumnezeu

O divină bucurie a purces din tării
Am intrat în lume și am luat chipul iubirii.
Când tânjeam după cea mai negândită vreodat’ iubire,
Iubeam.

Și, de fiecare dată, voiam să fi murit
Și, doar m-am rănit, Doamne,
Și rana vie vorbește.
Și mi-a fost rușine, Doamne, că n-am murit.
Rămâneam niște crengi de eucalipt
Cu prag de stea norocoasă
Spre aripe de Dumnezeu,
Și m-am rănit, Doamne numai eu.












Singură…


Retrasă, singură, ca o fantomă a iubirii
Mi-am tăinuit creșterea aripilor pe dedesubt
O inchiziție dorită, o cruce purtată cu iubire,
Cu fiecare zi m-am renăscut, punând pana constelată pe os sacru.
Încă stau de veghe, răstignită, pe cerul înroșit de sânge
Și-l respir în neștire,
Căci ochiul tău mă frige
Și iar mă-ntorc în mine fără să știu cum și când
Să iau chip de fecioară neprihănită
Și să ațâț focul din cuvânt



















Așteptare târzie


Iubește-mă în dimineața aceasta,
Când sunt contaminată de Dumnezeu
Și de Treime,
Când mi-a crescut coasta cosmică
Și mi-am spălat ochii cu dragoste,
Când mi s-a făcut dor de tine
Și miros a ninsoare reavănă
Și-mi șerpuiesc coapsele.

-

Mi s-a făcut rău de când te-aștept
Bărbat, din lemnul soarelui crescut
Să-mi intri pe ușă-n ecouri
Să-mi ningi aripi pe dedesubt!

Trăiesc pentru tine, bărbat solar
Îmbrățișează amănunțit totul
Și cu sete
Și mă ucide ca să-ți fiu dimineață
Desfăcându-mă-n zboruri și comete

Numai dorului meu
Îi e dor de sângele tău fierbinte
Numai picioarelor mele mișcătoare
Le e dor de miezul negru și nervos al pământului
În iarna trupului meu,
Ninge-mi tu fiori, fii Dumnezeu!






Unicitate


Trupurile noastre sunt unite într-o identitate
Într-o geometrie perfectă a corpurilor triste și
spectrale

Într-un limbaj universal.
Călători misterioși gonesc cu trupurile noastre
Pe corăbii- infernuri, pe corăbii albastre,
Conduse de bătrâni pirați care au trăit
În timpuri imemoriale și eterne
Somnul și moartea nu ne vor mai despărți

multă vreme.














Ofelia




Părul lung al unei femei pieptănându-se la infinit
A tulburat apa, cerul, clipocitul roz al nopții
Cât de straniu foșneau trestiile în carnea lor!
Pregătindu-și de nuntă șuvițele verzui
Părul femeii culegea stele de pe cerul palid- gălbui
Și, fiindcă stelele au fost înghițite
O liniște ciudată îi înflorise-n sânge,
Porni pe firul apei crude,
Căci febrilu-i păr unduia-n juru-i.
Luna se alungea, șerpuită
Având surâsul iubitor al unei femei îndoliate
Orizontul tot se topea în împărăția apelor
Sufletul ei se topea în noapte.












.

Nuntă furată


Câte nunți mi s-au furat, iubite,
Câte ceruri m-au mai plâns, nu știu,
Undeva, se trag clopote de bronz ciudate
Într-un bloc cu turn, o femeie se stinge în noapte

Și nunta ta e tristă și tăcută,
Și focul din privire-i stins de mult,
E nunta mâniei tale grăbite,
Sângerau nervurile în cuvânt

E nunta stinsului noroc,
E nunta zborului târât,
Sângele e văduv, e moarte în cuvânt
Nu plouă cerul, ești condamnat pe rug.

E nunta răstignirii tale
Sufletul tău umblă pe acoperișuri, ud.
Gonesc călăreții negri cu inima
Iertare sunt cuvintele mele
N-am să-ți strig, iubite, strigare de moarte
Doar ca apusul stelei în tăcere
Am să râd isteric
Și-am să cad curând.






Blestem


Blestemat fii de lacrima-mi sfântă
Când bici se fac mărgelele din ochii iernii
Sădindu-ți pe buze arzânde sarea durerii
Și-a plecat peste fagurii mierii
Hoțește moartea pe căpătâiul pernii
Să se răsfețe pe pajiștea plăcerii
Să nu-ți mai umble piersici înfloriți prin sânge
Cu păsări moarte dezlănțuit va ninge
Când va-n flori de sărutări nisipul vieții tale blând
Să-ți verse viața călimara
Să te grăbești la mine ca nicicînd
Trăgându-ți storul, luna-ndoliată
Să-ți spună: “bună-seara”.
Căci eu nu-ți voi mai fi nicicând.



Iubitul răzbunător


Tu ai pornit război cu lance și secure
Când inima-mi de crini vedeai că sângera
Orgoliul-ți mut nu te-a oprit din joacă
Chiar când vedeai grădina mea că desfrunzea

Mă-nlănțuiai doar cu iubire, credeam eu
Și-ți păzeam mieii albi în trupul meu
Doar îngerii mă dezveleau în vis
Când turma gândurilor mele pășea prin paradis.

Tu te hrăneai cu sânge, poetolog-insectă
Tăceai arheologic pe cordul meu plăpând
Mercurul nopții curând îl distilai
Prin roua ochilor, nălucă, tu, călcai.

Cine ești tu de amăgești totul?
Ești duhul cel rău, fără căință,
Ești jderul căprioarei încolțite
Mi-ești ursitul-fără ursită.



Ultima toamnă


Iubește-mă acuma, căci odată
Iubirea-mi se va închide,
Că-ntr-ale morții firide
Și lumea-mi va obloji rănile cu otravă
Lăsându-mi irosirii oasele fluide
Și gura încă nestrivită de-a sărutului potcoavă

Aștept un noroc desfrânat
Atât de târziu, atât de departe
Să pregătesc zborul tomnat,
S-aprind focuri înalte
Din cenușile ce-au mai spuzit
Pentru ultima toamnă vin la tine
Să-mi strigi că m-ai iubit.















Naștere semantică
(Ars poetica)

Caut un anotimp mai potrivit
Să nasc și eu.
Când se ivește bucuria expulzării
Nașterea e doar semantică.
Printre suspine și uimire și sfieli
Nasc în dureri un prunc din sămânța limbii
Și, deodată, mi se-ngăduie să mor.
Nu mai mi se-ntâmplă mari iubiri,
Doar la viori cu aripi mai am răgaz
Să cânt aceste muzici semantice,
Dar mor curând
Cu atâtea cuvinte pe buze.















Așteptare peste anotimpuri

Iubite, eu presimțeam,
Că te voi pierde uneori
Și-mi stăvileam ploile-repezi cocori.
Pe țărmul inimii îți înveleam icoana
În stele, candelabre și în sori.

Cum e să m-atingi
Și să mă cauți în ea?
Și să nu mai fiu eu?
Mâinile tale altcumva mângâie
Fiind numai cu ale mele gemene.

Cum e să nu mai fie
Trupul meu cu mirodeniile
Cele mai râvnite și mai tainice?

Cum ar fi să nu mai fie?
Înălțimea azvârlită din ochii-ți de jad
Ca pe o suliță fără întoarcere?

Fiecare umbră pe care-o arunc
Peste anotimpurile tale, o sărut,
De pe gura mea pe gura ta,
Ca pe un râu nevăzut.
Rătăcind înapoia chipului tău mut.

Cum ar fi
Dacă-ar fi să nu mai fiu eu
Să trec prin așteptarea ta?
Cum ar fi
Dacă-ar fi să nu mai fii umbra mea?
Gânduri, gânduri


Râd și plâng în același timp
Tot ce-i învins și tot ce-i solemn
în străfunduri miraculoase;
bătrânul trup învins în el,
trecerea durerii în trecerile timpului,
ceea ce e unic și ceea ce doare gândului,
în fiecare oră, în fiecare secundă,
și trece prin așteptarea mea.
Și sentimentul acela
Că ești și că sunt,
Că ne suntem!

Adunam privirile, erele, inventam cerurile
Revărsam oceanele de smarald
Și ți le beam,
Jumătate fermecată, uimită pe jumătate.
Nu-i nimic -îmi spuneai-
O să ne plouă cu pene în zori!
Ceruri erau în mine, în tine
Și-aveam orizonturi curbate coastele,
Þâșneau ca viaducte stelare, aripile.

Mai apoi, ai decretat război
gravitației care ne trăgea înapoi .
Ne cădeau aripile
Și strigătele mi se desfăceau în comete
Căderea ta nu se mai oprea odată.
Făpturile noastre străvezii, de ceară
Cădeau nepereche și nu mai era vară
Aveam chip, nu formă stelară.
Învierea cu Domnul


E noaptea Învierii, iubite,
E noaptea slavei divine în suflete singure,
Vibrează grațioase sălciile tinere
Și ghiocei, zambile, toporași veniți la mire.
Înveșmântați, în alai, cu robe de nănași
Se-aștern covor și prosternare picioarelor divine.

Doar Domnul mi-a intrat în casă
Și inima ușoară, pasăre-aleasă,
S-antors la ea-n firide roșii și-i voioasă.
Mi-am primenit cu astre glastrele
Și-am băut vinul vin cu Domnul
Venit de departe, tocmai de din moarte.

E noaptea Învierii, iubite divine,
Și sufletu-ți pornește porumbel spre mine
Mi-e înflorită iasomia în pridvoare
Să te aștept, în van, și ea mai moare.



Celui așteptat

Te-aș adânci pe tine, bărbat, în inima mea
Să-mi dăruiești strălucitoarea risipă a zăritului
Preschimbându-l în nezărit și în oglinzi vorbitoare
Făptura mea fluidă s-ar elibera în cascade suitoare.

Tu-rugăciune continuu murmurată
În spațiul infinit al inimii mele
Simt cum mă pătrunzi cu puțină veșnicie!

Tu-polen fecund al divinității,
Naștere repetată prin femeia care sunt eu,
Întreținând astfel un prezent etern,
Interludiu între muzica sacră -Dumnezeu-
Și spațiul muzicii inimii mele,
Sfarâmă închisoarea care-mi sunt eu
Infinit, eliberându-mă!



















Dulce risipire

O, tu pierdut mereu în mine
Dulce risipire în nemărginirea vremurilor duse
Gândurile mi se varsă în cămările-amintiri
Simt cum mă pătrunde-o dureroasă veșnicie.

Tu, pură absență, departele.
N-am întâlnit în tine decât zăgazuri
Puse efemeridei clipe
De ce atâta teamă în fața preaplinurilor inimilor noastre?

În tine străjui eu, în mine străjui tu
Și totuși, actori travestiți pe scena inimii noastre
Numai stelele nu s-au stins din privirile-ți-astre
Mereu ascunșii de noi înșine.

















Poveste terminată


Voi rămâne închisă în peștera de cleștar
Și tu vei fi orbul cu brațul întins
Ce va mângâia aripa luminii de jar.
Mă voi preface apoi în spinare de stea
Rotindu-mă în inelul stângii tale
Nu vei mai putea să mă vezi în mișcare
Poate doar luminile subțiri,
Jucându-se în apele verzi
Și picioarele-invizibile gazele-n goana mare.
Nu vei mai slobozi caii de stepă ai umerilor tineri,
Să sfarme voluptoși bulgării de aur ai sânilor,
Nu vei mai suspina de arsura câmpului de nisip
Al trupului tăinuit,
Nu te vor mai umbri șerpii sălbatici ai pletelor
Porniți printre crengile filelor.
De ce nu mai răsar din mine pe câmpii
În primăvară, mieii albi și ciutele?
Și ție ți-au murit leii cu coamele-arămii
Și hienele-nemaivăzutelor gânduri,
De ce nu-mi va fi teamă că nu vei veni?



Mai lasă-mi


Îmi fură somnul strigătul strugurilor
Iar zorile-mi-mpletesc în bice
Cozile amintirilor
E toamnă-n amintirea mea,
Tu vii și treci prin așteptarea grea,
Doar ochii tăi prelungi
Se-aprind și se sting
Murind.
Trec fantasme prin anotimpurile mele
Și sufletele noastre dansează prin stele,
Sub ochiul meu verde-marin
Trec corăbiile tale-n declin.
Strigătul meu seaude ca un corn,
Mai lasă-mi o briză s-adorm,
Mai lasă-mi o umbră, un fir de nisip,
Să-mi fie o zi cât un anotimp.



Înviere


Tu îmi faci câte-o rană:
Pe tâmplă, pe piept și în oase
Eu caut la cer, nimerită-n ființă,
Pasăre cu aripi de pește, frumoase,
Bătând străfundurile singurătății albastre.

Și, deodată, zborul meu zvâcni
În vorbire pe viori celeste,
Vorbire în lacrimi divine, peste ape.
Zburau vocalele și consoanele ușoare
Iar sufletul, un crin alb îmi este.

Noi, iubite, am fost poate odată,
Păsări nebune, într-un alt veac,
Într-o altă lume, nemaivăzută,
Poate ape vorbitoare, ori voci celeste
Trimise sufletelor în lumea cealaltă.

Mi-s buzele, iubite, de sunete sângerate
Zidite-n sărut și în Duh
Aud gravitația în jos căzând
Strigătul meu de lebădă se desfăcea în comete
Dumnezeu e trist și e mut.

Miroase a smirnă și a nuferi de râu,
În cer sunt concerte de harfe astrale,
Într-o iesle săracă doar de boi vegheată,
Și-n paie de grâu,
Pruncul se naște-n durere și în slavă.

Anatomia siderală a cuvântului
(Variantă a genezei)

Dumnezeu a contaminat limbajul negrăit
Cu un cuvânt ca o lacrimă,
Iar cuvântul lovea aerul peste ape
Ca un înger purtător de Duh.
Cuvântul a însămânțat lutul divin
Și lutul mângâiat a prins Duh,
Duhul străjuia peste ape
Și apele transparente au prins Duh.
Peștii vii fulguranți și luminoși
Electrizau adâncurile toate,
Gemea ziua după noapte,
Popoare de plante colonizatoare
În efluvii valsau.
Trupul întâiului bărbat devenise spectral.
Visa la catifeaua pielii femeii care se ondula
În nemărginirea coastei sale.
Jur-împrejur, cuvântul transfigura
Înaltul, pământul,
Împărțea pâini, pești, azimă cosmică
Miresme mișcătoare visau coroane de arbori și soare
Și văzul era ca o corolă mare
Nemărginitul se luminase de spirit,
Nu mai odihnea nimicul infinit.
Sufletele-și atingeau inimile
Cu palme nevăzătoare.