Aș vrea să merg pe-o scară către cer,
Să deschid ușile închise ale acestei lumi,
Să pun lacăt durerii, să eliberez speranța,
Să mă ascund în adâncul înțelepciunii uitate.

Înțelepciune uitată în abisul întunecat...
Înnecată în lacrimi, suspine și durere.
Aștept clipa revederii, dar nu vine
Dorul se stinge și el odată cu mine.

Durerea din lume să moară,
Mâncată de cariile ritmului de vioară...
Să dispară subit de pe Pământ,
Să țipe să urle înăbușită în bezna murdară.

Am uitat de tot... unde mi-e înțelepciunea?
A fost odată, a fost cândva; a disparut;
În "A doua Carte a Vieții" cu timpul ea s-a pirdut.
Trăim cu gândul că a fost "o înțelepciune"
Vedem că e "uitată" și că tot ce spun acum că "este"
Va deveni "a fost odată"...