Cuvinte îndumnezeite































Mistrețul cu colți de diamant

Mistrețului alb îi sângeraseră
Colții din diamant
Loviți de vipera luminii,
Vertebrele-i albe, de-argint despart
Umbra-i ivită și mută
De gingașele coaste logodite
Cu carnea frăgezită și sfântă.
Mirarea-i încremenise frântă
Într-un semn de întrebare
În ochii-i infinit de blânzi.
Trebuia s-adoarmă sângele văduv
În străfundul izvorului roșu,
Ca să nu mai plângă pruncii.

























Cuvinte îndumnezeite

Îndrăgostiții se uitau la ceruri prelung
Păsări cu gâturi ca felinare
Întretăiau soarele la amurg,
Roată cu șapte spițe – soarele –
Irizări cosmice aruncă razele
Spre sfere abstracte – cuvinte de lumină –
Gravitează într-o goană nebună
Gravide de idei, atinse de sămânța divină.
Dumnezeu le-a făcut patul alb ca floarea
O creangă de liliac alb înflorise între ei
Iluminând înserarea.



























Atingerea cu har

Noaptea arunca umbre de argint fin
În raiul meu păgân aripi de crin
Mi-au atins degetul cu har divin.
Și, de-atunci, somnul se desfașă ca o fașă
Pentru că scriu o carte dintr-o suflare
Pe umerii mei lunatici îngerul se lasă
Cu lungi andrele de lumină
Și-mi dă o carte de la Dumnezeu
De parcă-n aripi mă îmbracă, și-n lumină
Cu voluptate mă răpește totdeauna
În munți ce se ating de Empireu.
O muzică astrală mă ridică
Șă iau forma timpului
În care mă toarnă Dumnezeu.























Caișii-n primăvară

Am văzut caișii înfloriți noaptea
Într-o splendoare cosmică, iubite
Ca o mireasmă, trupul de lună-mi miroase
A rouă brumată de la florile de caise.
Va veni pesemne primăvara-nnoită
Și va imigra în sufletul meu târziu
Intrată pe ușa sângelui arămiu
Ca un poem de demult uitat
Strigându-te-n șoaptă și ecou
Pe tine, îndrăgostitul la nesfârșit,
Va veni pesemne primăvara din nou
Ca o respirație domolindu-se-n somn,
Șerpoaică cu solzi verzi și mărgele
Înmulțindu-se magic, va veni cu ielele
Într-un dans frenetic cu repetiții erotice.
Miezurile de noapte fac dragoste
Dând la o parte perdeaua cu franjuri
A ploii intâmplate prima dată, în marte,
Noi stăm la geam – copii visători
Îmbătați de noroc și dragoste
Privind la caișii înfloriți noaptea
Ca niște miri în primăvara cu dor.

















Neființă

Murim luând cu noi iluzii, iubiri, fiecare,
Mirați de ecouri și râuri verticale,
Lumea trăită rău, de lacrimă-nsetată
Și lumea cerească nevăzută ci doar visată.
Doamne, am să fiu dintr-o dată
Gând să spargă timpanul lumii ori absență
Nume nenumit niciodată, spuma unui vers,
Supusă arătare a neființei, plâns în Univers,
Chip spart în oglizile pleoapei înghețate
Curgere lină, priviri odihnite peste noapte.




























Strigăt de stea călătoare

Amintirea dragostei când te strigam vrăjit
Sădindu-ți un clopot de rouă pe buze,
Mă face să plâng ca-ntr-un doliu secret
Primăvara surâsului meu îndrăgostit.
Și roua din zori și prima sfântă ninsoare
A sângelui sub forma unui ecou
Și noaptea sublunară, cu nepăsare de călău
Despodobind de feciorie steaua călătoare.






























Trupul – rai de iele

Prin peștera trupului o stea lactee
Străbate ceruri sub bolți, la pândă
Fluviul ca mire pândește-o femeie
Sirenă frumoasă cu irizări curcubee.
Jucându-mă ca pe o stea morgană
În coame de cai, templu fulgerat
Trupul meu fraged – rai de iele călcat.

Mi se-aprinde părul, rug de lavă
Crinul nopții – miere, trupul vindecă,
M-aruncă-n cascade, dulci fiori de slavă
Palid printre rugi zvâcnesc limbile morții
Prinde rod sacru pântecele nopții,
Geana însetat-a zilei, lumină varsă,
Înmugurită, umbra-mi e-nstelată.























Lucrurile ca sens

Acum, când făptura-ți sacră
De iubită pururi nefinită
Potrivește muzicile și nestrigătul
Al căror ecou suntem pe orbită,
Acum, când pe singurătate suntem vameși
Mi-e dor de cuvinte nenumite niciodată
De la cornul lunii măiastre,
De la lacrima inorogului furată,
Mirat de nefirescul firilor noastre,
Lacrima rotea luna pe o sferă
Când nimburi ne înfloreau pe capete.
Spiritele noastre se uneau înălțând
Într-o mătase sonoră.
Era o lovire de raze între noi și amurg,
Cuvinte ca perle scăpărătoare
Străbăteau aura plonjând în Univers,
Lucrurile începeau să aibă sens.






















Transfigurare

Iubite, ființa mea aude zborul reverberat
Al anotimpurilor zburând mereu
Plângând cu plânsul unui înger damnat
Izgonit din rai de lacrima lui Dumnezeu
Ea este rană sub tâmpla divină perlată
În somnul fraged constelată
Și în oglinzi concave divizată.
Chipul meu irizează perle pe-amurguri
Pe coroana lacrimei înflorind eternitatea fulgurantă.































Pielea femeilor


Pielea femeilor e asemenea pielii fructelor,
Doar catifeaua caldă și vie vorbește
Luminând,transfigurând
Nuditatea păgână,
Fibra musculară,
Colina virgină.

Uriașa tensiune iluminatoare,
Aluviunile secrete ale sângelui,
Torentele subterane,
Simbiotice,
Cuvintele care cad și o desfată
Într-un tragic uneori.

Pielea ei sentimentală
E nostalgică și respiră
Vârsta anotimpurilor.
Visul ei e să se întoarcă
La copilărie fără să plângă.
Femeia-umbră a nimănui.
Pe care nemărginirea
N-o putea cuprinde
Ea, care împărțea priviri odinioară
Pe neîndepărtatele ceruri
Ale divinității,
Ea i-a fost dragă numai Domnului
Care a plămădit-o din adâncul
Lucrurilor celor mai dragi
Chiar dacă n-a izbutit s-o înțeleagă.








Dumnezeu și Limba Română


Dumnezeu m-a așezat pe scaunul limbii române sfinte
Să ridic din cărămizile sale un zid de cuvinte potrivite.
Și-am sculptat în nopți cu trudă aureolate,
O fereastră,o ușă,un copac și două morminte,
După rânduiala lumii create,
Logodind în sufletul meu toate înțelesurile revelate.
Când și când,când simt că mi-este greu,
Coboară-n casa limbii române Dumnezeu,
Și-atunci,nimic nu mi se-ntâmplă,eu dispar,
Prin poarta visului,din ochii Frumuseții-o rază
Străbate lin,țesând ghirlandele de jar stelar.
Înaripați în purpuri,serafimi în zbor,
Mi-aduc solie de la cer,pe umeri mi se-așează,
Cu lampa de argint și chipu-mi luminează.
Aud o muzică de astre peste spațiu,peste timp
Și-o mână grațioasă prin cer-aeve lunecând,
Prin aburi purpurii cu slavă-acoperind
Ai mei umeri,ce tainic scânteiază.



















Cai în levitație


Nechează caii văzduhului în levitație,
Bătând în poarta secretă cu miracole a tinereții,
Halucinând prin lentilele-aburite ale vieții,
Ce-mi troienește în descântec,însângerata lună.

Ei vin din văzduhuri ce seamănă cu sfera perfectă
Și vor să mă lovească-n inimă și eu fug,fug înainte,
În fiecare noapte la țărmul de cuvinte,
Cu ochii topiți în mierea înserării grăbite.

Când să trec râul de gânduri amare,
Răstignită-n sufletul meu rămâne primăvara,
Privește printre peștii mlădioși soarele mare,
Apus în înălțimea lumilor polare.



















Frumusețe


Maridor,în ochii tăi cresc păduri de mesteceni aristocrați
Și păsări-fluturi pe fire-magice înșirați,
Cu smalțul serafic se leagănă pe umerii luminii-crinii,
Și-n părul tău saturnian vor înflori curând mălinii.

Nici n-am gândit că-n zori va înflori sulfina,
Și boabele de rouă-ți vor spăla picioarele,grădina,
Ești una cu răchita de liliac,cu trandafirii,
În loc de ochi,din trei migdale-ți curg lumine.

Mă-ntorc la ochii tăi ca două lumânări lichide,
Eu-pasărea de foc,cu zboruri lirice prin labirinturi sfinte,
Sau daimon cuibărit în visul tău cu ochi ciclopici,
Sărut sprâncenele-ogive împodobindu-ți imperialii ochi.























Destin de Sisif



Imensitatea e în sufletul meu solar,Doamne,
Sunetele inimii se înșiră pe mărgeanul azurului,
Din lacrimi de cristal curge mierea dragostei,
Ca un cântec nesfărșit intrat pe poarta raiului.

M-ai făcut constructor de mori de vînt,Doamne,
Tot mai ridic pe-un munte de sare bolovani și lemne,
Eu însămi,aplec și urc pe cer cumpene,
La miezul nopții,când ies să bea apă,ielele rele.

Încordez arcul să trag în șoimul pribeag,
Ce tainic mă pândește din vârf de munte surd,
E-atâta frumusețe în zborul său hoinar,
Suspină ființa lumii-ntregi,plângându-i zborul ireal.























Trenul destinului


Aștept un tren de nicăieri,noapte și zi,
Dar el nu vine niciodată-n gări târzii,
Un tren ce trece pe lângă templele arborilor,pe lângă ispită,
Condus de steaua mea tristă și tăinuită.

Un tren din suflet stă să-mi plece curând,
Și-i o Golgotă-n orice noapte-n casa mea,
Îmi smulge bufnița pasărea- tinerețe,
Doar ochii-n altarele lor,lumină răsfrâng.

Tot mai străbat veșnicia pe jos,
Căci urma mea-n durere se pierde-alene,
Mă urmărește destinul pofticios
Și mă colindă raza ochiului meu verde.

Și tot ce iubesc atârnă de inimă greu,
Renasc ascuns în mine,ferestre către Dumnezeu,
Și versul e leagăn de rugăciune-nălțătoare,
Căci lunec veșnic spre iarnă și apun spre soare.

















Aromele,culorile


Aromele,culorile vindecă rănile spiritelor rare
Doar buchetul de arome sacre din templele solare
Îi vindecă pe zeii seduși de arome-mbietoare.
Coloane de tămâie din casa spiritelor,înaltă,
Poartă dorințele celor de-aici,în lumea cealaltă.
Iubite,caută sub pietre aromele și mână-le spre zei,
Să ne lege destinele în inele cu pietre gravate,
Montate-n emailuri cu metale argintate,
Să fim purtați de vulturul zeiesc între aripi magice,
Căci sub noi se vor deschide abisuri și nostalgii adamice,
În amurg vom contempla treptele zeiești,
Doi castelani pătrunși de duhul visării nepământești.

























Vânătoare de prinți


Iubite, am văzut semnul divinității pe mâna ta
Eu,căprioara sacră ce trebuia ucisă de unicornul alb,
Setos de sângele izvorât din sângele strămoșului său,
Ori zeița virgină,răpusă de frumusețea ta.
E o vânătoare sacră pentru prinți frumoși ca tine,
Ce-și caută destinul morganatic prin tristele zile,
Cavaleri ai visării cu tristețea nemărginirii,
Unii cutreieră păduri de-argint cu cerbi miraculoși,
Alții gonesc pe mări de marmara cu delfinii,
Dintre toți,tu vei fi prințul meu,
Gonind în noaptea divină cu inima de unicorn,trofeu,
Atunci când cerurile se vor deschide în porți galactice
Și siluetele noastre se vor ridica ca statuete mitice,
Rotindu-se în văuduhul de sunete greu.























Logodnica Lusinda


Lusinda,frumoasa logodnică-a lui Murat,
Cum mirosea a Don și a pește-afumat,
Îi înflorise deșertul în inimă de-atâta așteptat.
Oglinzi venețiene i-ademeneau și chipul dar și trupul
Și jertfa-naltă-a ei o cunoștea întreg văzduhul.

Privea la răsărit pe cer miriadele de stele
Și din abisul veșniciei îl aștepta pe cel plecat devreme,
Condus în noaptea-nșelătoare de monștrii-afundului,
Pescuitori de oameni pe marea dorului,
Pe cel condus de dorul sirenei răpitoare.

Căutător al pietrei filosofale,el demonul pribeag,
Etern neîmpăcat cu îngeru-i din stea,
Tot colinda pe mări-ucigătoare după năluca sa,
Imperială și magică-arătare ce sufletu-i ținea,
Departe de frumoasa sa logodnică-Lusinda.




















Psalm


Doamne,m-am născut bătrână
Și bolnavă de o boală a sufletului.
Demult, nu-mi mai sprijin existența
Pe toiagul de crini al fanteziei,
Nu mai poposesc pe Insula Zânelor fermecate
Și în castele imaginare cu creaturi ciudate.
Trăiesc cu moartea în același glob fermecat,Doamne,
Și-i simt ochii ca pe niște torțe vii pe inimă.
Cum mai scuipă foc balaurii urii pe grădina-mi cu rod
Și trepădușii stau pe cumpăna gândurilor și rod
În visul cărnii înaripate mugurele fraged.
Doamne,-mi moare lebăda pe altarul jertfei
Și-mi stau cârjele obsesiilor de moarte speriate.
Sunt bătrână de la asfințit,Doamne,
Și moartea îmi înșeală așteptările,
Mă minte întruna și n-a mai venit,
Mi-a prins doar ciocârliile jucăușe
Și-mi ține sufletul captiv
Iar mie mi-a zăvorât ușa,
Doamne,am un ghețar în inimă
Și nu mai simt nici întunericul când coboară la infinit.
















Captivă într-o lacrimă de copac stelar


Sunt captivă într-o lacrimă de copac stelar sidefată,
Pasăre rotată într-un vis vegetal legănată,
Cu priviri extatice,priviri de dor,
De seva vie,vorbitoare inundate
Și de fântâna tuturor razelor de stea.
În copacul meu infinit reverberează ecouri de cântece misterioase
Și bântuie fantomele-amintirii prin veșnicia mea.
Captivă într-o lacrimă de copac stelar sidefată,
Iau lumină din trăinicia sufletului său vegetal,
Inundată de veșnicii de vis nemărginit și dor,
Sunt strigăt reverberat din zori în asfințit,
Pasăre îndrăgostită de propriu-mi zbor.

























Limanul din sufletul lui Iona


Se simte captivul întunericului temerarul Iona
Și proprii-i ochi îl privesc cu spaimă ancestrală.
Doar ceilalți ochi taie pârtie prin gândurile-i catedrală,
Prin vălurile timpului,prin lumea de odinioară,
Prin nesfârșita cuprindere fără devenire,
Unde totul e invers și în neclintire,
Unde efemerul întemnițează viața de-a pururi.
Ucigașa mare în valuri tălăzuitoare
Îi permitea veșnicia fără închisori temporare,
Ori moartea ca ultimă binecuvîntare
Iar pedeștrii-executori îi întind nade visului înaripat,
În culori contrastante de lumină și- ntuneric reflectat.
Singur în această întâlnire cu sine,
Pornea sinucigaș prin noapte temerarul Iona,
Spre ultima haltă luminată,spre aparenta fericire,
Spre pământul făgăduinței din sine,
Unde orizontul roșiaic ca o gură de chit creștea,
Ca un șir de burți de pești ucigași,șir nesfârșit
Sau ca o mare ucigătoare la asfințit.
Și Iona visa că marea în brațele sale îl legăna
Și el prințul orizontului nesfârșit era.
















Enkidu coboară în infern


Enkidu călătorea prin lumea spiritelor
Iar sufletul său chema celălalt suflet din adâncimi de haos,
Pe Ghilgameș,cel fără nume,cu sufletul plecat
În abisul veșniciei,prin aerul rarefiat
Ca o potcoavă abisală, lumea infernului părea de neuitat,
Cu al său înlăuntru profund limitat,
Adâncul infernului semăna cu adîncul pământului,
Acolo,lumina cădea-n goluri rotunde
Și totu-n jos era ramificat.
Păduri de oase albe luminau,
În cimitire de lavă ,sufletele-agonizau
Tăind haosul ca o coasă,lumina abia pătrundea,
Abandonându-se-n labirintice neanturi.
Doar Ghilgameș locuia într-o constelație mișcătoare,
Acolo descoperea și ispășea,
El,căutător al pietrei filosofale,
Numai el deslușise adevărul
Ce se ascundea în vârtelnița haosului.
Sufletul lui Enkidu îmbrățișa celălalt suflet
În această mare a regăsirii și singurătății veșnice.

















Vals cu Lampedusa

Toate cărțile așteaptă sfioase la dans
Ca niște domnițe în rochii de bal
Să fie invitate la irepetabilul vals.
Pe brațul meu cu grație se lasă,
Punându-și ființa vie în cuvinte,
În mările calde ale fragilității sfinte,
Cartea lui Lampedusa îmi zâmbește duios,
Eu îi fac o declarație de iubire,
Dându-mi masca jos
Și suflându-i că dansul cu ea e irepetabil.




























Ochiul mirific de bufniță

Toate cercurile fac mai multe cercuri concentrice.
Numai viața mea a făcut un singur cerc
Și eu stau închisă în el
Ca-ntr-un ochi mirific de bufniță.
Din când în când, furtuna lovește
Pasărea-mi măiastră și obosită,
Ancorată pe marea uitării.
Doar când se liniștește furtuna,
Îmi reiau cîutările efemere
În abisul căruia nu-i mai aparțin.
Sunt exilată în propru-mi cerc invizibil,
Ies doar în diminețile iubirii mele,
Apoi reintru în turnul cetății de stele,
Păzită de îngeri și serafimi la durere părtași,
Doar din când în când rătăcesc aiurea
Și am întâlnire cu moartea pe un munte cu brazi
Și-atunci,trezirea e grea,tot mai grea.





















Erotism cosmic

Norul se simțea mirele nemângâiat,
Al ploii unduitoare și tainice,ploaia inimii,
Inefabilul mire cu iluzia logodit,
De ploaia dănțuitoare cu serafimii.
O stare de grație și-avânt îl înălțase –ntr-un extaz divin
Iar gândul său revelatoriu ancorat,
Pe cer ca o furcă astrală
Îi înflorise sufletu-i sublim,
Ca-ntr-o exaltare rară.
Dar cuțitul destinului hain
Îl lovise ca un diamant străin
Și lacrimile ploii din dumnezeiești izvoare
Se opriră-n ochii lui infinit de-adînci,
Fântâni arteziene și suitoae,
Ce plonjau în inefabile jocuri-amăgitoare,
Și el,mirele ploii revelate,divine,
Fu înghițit de vipera curcubeului mire,
Dragon de raze luminoase,
De dor de ploaie fu lovit,
Imperial și mândru curcubeu,
Pe veci cu ploaia logodit.

















Măritului Eminescu

Mânăstirea-i zidise și sufletul-alesul,
Prințului trist cu ochi fără noroc,
Dar scăpăraseră peste neamuri a sale versuri
Și geniul său închipuirea-și înălțase
Să-mpărățească peste lumi și universuri.
Cum se stingea în neantul său fără de vină,
El,cel ales cu răni de stea și veșnic foc,
Coborâtor din sfere-nalte și lumină,
Luceafăr trist cu ochi fără de păcat,în acel loc,
Iubea în taină și pe veci pe muza Bălăuca
C-o dragoste fără destin,dar cu lumină,
Geniu cu –naltă cugetare și azi suspină
Sufletul meu cel fără de-odihnă,
Mărite prinț,așa ne fuse vrerea,
Să fim de-a pururi frați doar cu durerea.























Demiurgul


Lui Brâncuși

Eliberai și spiritul din lemnul Torsului
Bărbatului din ulm solar și stea,
Tot stilizând Sărutul îmbrățișaților,înnobilând,
Din căutări demiurgice esența grației țâșnea
Minunea modelată, cu capul într-o parte,Pruncul.


Măiastra te conduse prin păduri de zimbri,
La ușa sufletului celei adorate,
Pasăre în spațiu ce spinteci timpii
Coloanei infinite,demiurgic proiectate.


Cap de femeie-n dalbă marmură tot dalta ta ciopli,
Ochii păgâni ai domnișoarei Pogany
Și azi măsoară universul,i-ai nemurit.
Un arc troian e Poarta sărutului peste timp,
De unde îngerii în lume-au coborât.


Divine meșter,pe Muza ta văzui dormind
Pe pieptu-ți de demiurg zâmbind și meditând,
O privesc și mă opresc timid,
La ușa sufletelui tău desăvârșit.












Simfonia destinului

lui Bethoven

Maiestru-i surd și harfa-i sfărâmată afară
Și spart îi e auzul aripei în levitație,
Într-o alunecare a sinelui s-a dus să moară,
O moarte ambiguă și stranie,aproape de grație,
Hotar al vagului dintre ieri și azi,lovitură-a sorții ?
Aproape de maestru,curge fluviul morții.
Acum nu-l mai dor nici visele nebune
Și nu mai e nici zeul suprem înfuriat pe lume,
Cu brațe de iarnă,în rochia-i ternă,posacă,
Necunoscuta-i asculta-n surdină muzica sacră.
O vede-aievea-ntr-un farmec părelnic de sirenă,
Dar sufletul,pasăre-speriată,alunecă-n beznă,
Cu licăriri fosforescente,astrele dansau într-un etern rit,
Luna părea suspendată la infinit,
Uriașe oglinzi cu zăbranic negru și gros,
Oglindeau evantaiul iubitei și lacrimile trandafirului sfios.
Doar simfonia destinului înflorea ca mărgăritarul frumos.




















Ochii noptatici ai lui Don Quijote


O,trist cavaler,rămâi în mit,
În propriu-mi vis apari la nesfârșit
Și-n sufletu-mi,copac cu păsări la iveală
Aripi de îngeri mă-nvelesc dormind.
La fiecare poartă bufoni îmi ies în prag,
Cercând să îmi rănească cerul gurii,
Dar ochii tăi noptatici mă-mpresoară
Și cade peste mine umbra ta cu drag.
Trist cavaler cu aură și nimb,
Adulator al Dulcineei,transfigurată
În dulcea ființă de foamea ta abstractă,
La nesfârșit,cu tine,prinț hinoptic,logodit
Doar cu iluzia printr-un destin hilar,
Trăiesc să descifrez a lumii dulce neputință
De-a se desface din brațele visului hoinar.




















Cântec pentru pasărea miraculoasă


Pasărea mea miraculoasă,întinde-te,
Și lasă-mi trupul meu de tinerețe obosit,
Să-ți dea pinteni,ori să se vindece de nemărginit
Avem multe opriri de făcut și cântece de născut,
Pe deasupra orizontului,ori pe dedesubt,
Peste văzduhurile cu arhitectură de sonet,
Unde fiecare cântec al tău este un veșnic menuet.
Pasărea mea cu ochi miraculos,
Sloboade-mă cu toată vrerea-n neant,
Ori scapă-mă-n mări de marmara,
Să simt cum mi se-neacă firea,
Acolo-n fiecare scoică sidefată se află nemurirea.
Pasărea mea miraculoasă, vreau zborul înalt,
Ori dacă nu,trece-mă prin focul damnat.

























Delfinul rotat
lui Nichita Stănesu


Pe delfinul meu cu pielea de diamanturi și safire,
Dintre toți infinit mai frumos,delfin rotat,
L-a fulgerat dragostea și se visează mire,
Valsând în amiaza cu brățări
De topaze- aduse din tărâmul celălalt,
În care-a fost stăpân și sclav acum e,
Atunci,în havuzuri se striveau camee jeruite
Și-n aerul de dulce pierdere și de ispite,
Plutea parfumul dulce-al florilor jertfite,
Atunci era nemuritor pe apele fanteziei lui
Și rănile nu se mutaseră-n străfundurile chipului.
Astăzi e îndrăgostit de o sirenă jucăușă,
Una roșie,lipită de un chit uriaș,
Cu ochi de-argint și salbă de corali.
E trist delfinul meu,înlănțuit de chit pierea
În brațele-agoniei,dizolvându-se,pierea,
Frunză purtată de vânt,moare curând,
Eu tac să-i pot auzi destrămarea.


















Antlantida

Ca două Atlantide scufundate,
Ne-au îngropat oceanele de gheață
Și sudul azi e nordul înghețat,
Iubita mea,te-aștept să-mi cazi în brațe.


Mă-ndepărtezi cu fiecare noapte ce m-apasă,
Rămân stăpân pe propriul meu ghețar,
Sunt în primejdie să mă îngroape Atlantida
Și nordul meu de azi,era sudul de jar.



S-au stins vulcanii-n magma lor,iubito,
Și Atlantida a ajuns la nord,lăptoasă,
Ne-au înghițit oceanele de gheață,vino-mi,
Iubirea era-n polul sud,vulcanii stinși îi car acasă.



Să-ți spun pe nume-Atlantida,
Se zbate-n mine un ocean întreg,
Noaptea-mi răsar zăpezi pe piept,
Fii-mi central universului și hai să te dezmierd.














Pescuitorul de Ondină

lui Vasile Voiculescu

Frumos pescar era Aliman
Cu ochii deschiși spre abisuri,
Trăia liber și logodit cu iluzia sa.
Privea în oglinda tulbure vedenia,
Ce-i refuza iluzia și pe sirena sa.
Cu suflet rănit și-ales
Privea la păianjenii de apă ce țes
Pe patul părăsit,dantele iluzorii,
Și la apele Bistriței,aducătoare de dor,
Ce adăstau ondina tânără,scăpărătoare,
Ondină frumoasă,ivită-n apele lor.
Cu pielea-mpodobită în diamante de lumină
Și buzele-nflorite în sărut și-n tină,
Își aștepta Aliman mireasa iluminat
De lumânări magice,de miriade de stele.
Numai sufletele lor se chemau într-un etern joc
Contopindu-și în realități sacre,
Iubirea lor fără noroc.


















Bunicului,


Bătrâne, din ramă de poveste,
Privești cu duioșie de prelat,
La chipu-mi feciorelnic de domniță
Pe care timpul l-a transfigurat.


Te-ai dus bătrâne,dintr-a mea poveste
Și lacrimi-nfloresc și azi în glastre,
Mi-ai dat înțelepciune și-ai plecat în ceruri,
Bătrâne drag,ce dor de tine-mi este!


Făptura-ți îngerească cu aripi de ninsoare,
Mă mângâie în visul temător,
Sunt pasăre de foc cu zbor în cerc solar,
Care străbate infinitul fără zare.





















Mă doare amurgul...


Iubite,
Mă dor cele nouă planete depărtate
Și polul nord și polul sud aruncate
Peste hăurile vieților noastre furate
Și trăite de-a valma,fie zi,fie noapte.
Și soarele și luna când mi le iei
Mă dor întruna,și scarabelul cu zeul-gândac
‚Și muzeele subterane și galeriile cu ieroglife
Și animalele sacre,ce zac în peșteri sculptate,
Mă urmăresc statui cu măști aurite egiptene
În nopți cu ierburi aromate,arzând în oase
Și loțiunile în săculeți de piele și femeia cu pasăre
Și bijuteriile regale purtate în duminica iubirii noastre.
Plâng pe mormintele iubirii sfărâmate
Relicvele de fluturi uriași îndrăgostiți de noapte,
Adormiți în recipiente uriașe și albastre,
Mă dor pădurile de mesteceni argintați și două glastre
De la fereastra sinelui tău,mă doare ceasul de grație
Cănd muream în D-zeu,de metanoia,mi-e dor,
De cărăruia aruncată printre flori,
De marea noastră,de argonauți,de ninsori
Iubite,mă doare absența liliacului din colț
Și stelele vor fi furate de același hoț
Amurg,ce ne-a furat mirajul tinereții,
Mă doare iubite și ultima bătaie a clopotului vieții.












Două singurătăți


Suntem două singurătăți,iubito,
Două ziduri de piatră la marginile orei,
Patru ochi sub platoșa tăcerii,
Nedeslușind lumina albită de lună,
Două singurătăți,una lângă alta,lipite,
Două guri strivite de sărut,
Două nări logodite atunci,și acum astupate,
Suflete dezlegate de amintiri,
Câmpii largi de singurătate
Ce-amână zboruri primăvăratice,
Pomi mâncați de amiezi,închisori,
Apă și foc,ceruri și negri nori,
Adevăr și minciună,lumină și întunecime,
Raze depărtate de cer și de cântece divine,
Drumuri paralele,stupi fără albine,
Spini trufași,chipuri de bărbat și femeie hâde
Deasupra capetelor,ne strigă un gâde
Nemurdărit încă de răni și sânge.



















Poetul și criticul


Poetului i-a crescut aripa suitoare
Și inima luminoasă-i joacă în văzduh
În ea un ceas solar răsfață,nemurind,
Secunda furișată în raza-i mișcătoare.


Sfix de zăpadă,măreață cugetare,
Iubirea-i hăul din sufletu-i pribeag
Și e abisul ca ochiul vulturului mare
Tot neîmpăcat îi este îngerul beteag.


Apele limpezi ale gândului fremătător
Se-nvecinează doar cu veșnicia visului
Și cu seninu-i cuget de viață ziditor
Se-ngemănează îngerul cu demonul.





















Inorogul prinde stele prin univers

Iubito,
Inorogul meu prinde stele prin univers
Doar în miezul nopții valspurgice și întunecate
Mă lovește cu cornul de nestemate în spate,
Ca o coadă de păun,stelele stau înșirate.
Potrivnice,zorile în flori furișate
Le vor plânge pieirea în hăul imens.
Iubito,inorogul meu prinde stele prin univers.
Văd trupul meu geamăn cu al tău,
Prin frumusețea de dincolo de orice închipuire.
Frumusețile noastre-umbre trecătoare,
Au dorul și setea de îndumnezeire.
Iubirea noastră-i dincolo de rîvnă și de moarte,
E vis zămislit în logos,treaptă spre eternitate,
Printr-un semn divin ne-am unit inimile
Iubito,pe tablele inimii de carne nu mai e noapte,
Au coborât zorile și tu ești ca o amforă greceasă,
Nici eu,Ulise,nu mai rătăcesc pe marea Sarcaselor,
Sunt în casa dragostei la masă,
Iubito,aud în cer concerte de harpe divine
Și tu ești atât de frumoasă!

















Lumi polare

Și plec la drum când inima mi -i prinsă în firidă,
Când zorii zilei fruntea îți sărută-n pripă,
Mai ieri,orgoliul ne-mpărțea iubirea-n două
Și jumătatea mea de lună era plânsă.


Eram un dor cu două lumi polare,
Eu sud,tu nord,cu vieți păgâne și barbare
Și visele pierdute prin clepsidra timpului,
Le-am plâns târziu în noaptea dorului.


Și,între noi ,tot universu-un șarpe otrăvit,
Tot verdele din ochii mei părea de monolit,
Doar furci trufașe se zăreau la asfințit,
În ochii tăi de chilimbar vrăjit.






















Moartea vine...


Te petrec cu gândul dus,
Mii de păsări zboară-n sus,
Pașii-mi se succed aiurea,
Doar simțirea m-o durea,
Va veni în noapte dorul
Și va plânge și izvorul
Și-mi va plânge dragostea.
Și-ți voi spune ce n-am spus,
Anii mei sunt la apus,
Moartea vine să m-alinte,
Mâinile i-s reci pe frunte-mi.
Pe nume nu te-oi striga,
Va cădea pe ochii-mi bruma,
Zborul păsării va sta,
Eu voi fi al nimănuia.






















Și mestecenii mor


Mi-am agățat inima de stea sus,
În vârful unui mesteacăn nins
Și s-apornit inima pe colind,
Când șirul metecenilor nesfârșit
Scânteia cu pulberi de-argint.
Și brațelelor lor creșteau înlânțuite spre înalt,
Asemeni lianelor cu încarnatul mat,
Cu flori de cristal înstelau îngerii ușor
Albul rotund al brațelor mestecenilor.
Și,iată,mestecenii au viziuni hipnotice,
Vibrații de aer și eter,au inimi magice,
Au și sentimentele umane toate,
Fiindcă aripa îngerului morții i-a atins în noapte.
























M-a durut iubirea,


Te primesc în trupul meu
Ca pe însuși D-zeu,
Tu bărbat și eu femeie,
Lumina din piept scânteie.


M-a durut iubirea când
Plouau norii pe pământ
Și-n copaci păsări de zmoală
Cuibul păsării e ud.



N-ai sa ști când visu-mi searbăd
Se va stinge în deșert,
Voi trece pe pragul iernii,
Să te-alint și să te iert.


Și vom plânge anii noștri,
Cum am plâns când ne-am născut,
Umbra mea te va petrece,
Pân’ la ușă în mormânt.















Copacul schimbător


Copacul tău mă iubește păgân,iubite,
A-nflorit pentru ochii mei,pentru mine,
Din zori îmi umblă-n cale cu flori de tei,
Dar simt iubirea florii lui ca-i schimbătoare
Când îmi promite raiul pe pământ,
Doar cu sclipiri de suflet și scântei de rime.






























Vedere prin degete


Degetele tale sunt ochii tăi
Și chipul tău de nelumească orhidee,
Îmi atingi cu buzele respirația frăgezită,
Până când sărutu-ți mi-aprinde
Pielea frumuseții din somn trezită.
Sufletul tău ia forma trupului meu,
Ieșind pe pragul înalt al sângelui,
Brațele-mi înflorite ca liane
Par îngeri îmbrăcați în zale și-n nimb.
Voi rămâne tânără mereu
Nu-mi vei vedea nicicând vremea trecând.


























Bumerangul,


Iubita se copilărește,stă la stele de pândă,
Eu devin prada și rana ei sângerândă
Cerul deasupra-i desfăcut în coadă de păun
Stă prins sub iluzia eternității stelelor
Eu împușc luna ca un frumos nebun
Și arunc bumerangul să prind pasărea mută,
Bumerangul meu din șicomor de rară esență,
Și iubita mă ia pradă tăcută.
Mă-nalț,diluându-mă ca o absență.




























Pozia,


Inefabilă întâmplare,
Forță a libertății interioare,
Mereu mângâiată de muză
Printr-o exaltare a eului,
Disperare din pricina secundei spiralei,
Rară logodire cu sublimul,
Durerea,firescul,abstractul,
Memoria mirării prelungite
Într-o revelație a cuvintelor,
Ochi cu vedere încorporat
În abstractul natural al cuvintelor,
Cântec suitor prelungit în rugăciune,
Grație divină,lacrimalui D- zeu.
























Treptele facerii


Bărbatul coboară nouă luni,înflorind
Nouă trepte ale facerii umane,
Echilibru între bătaia inimii sale
Și aerul care-i suține aripa de înger
Interior,nouă luni de coborâre
Îl transformă într-un înger umil
Exterior,într-o spinare înaripată de copil,
Sensul prelungit al vieții sale viitoare.





























Îndrăgostiți în al nouălea cer


Ce ne-ar mai trebui nouă,îndrăgostiți mereu?
Avem străfulgerări în nopți,l-avem pe D-zeu,
Iar pe alee,o galerie de idei frumoase,
Scăpărând la vârful sinapselor,
Unele au ochi eterici luminând margini de haos,
Altele la răscruce devin ruine
Dorind să vadă de-aproape lucrul în sine.
Avem și răsărituri și-apusuri de soare,
Deșerturi și naturi statice prea trecătoare
Și zboruri ce rotesc și alte zboruri
Și hăuri cu talazuri și epave
Și energii secrete ce poartă-n larg mesaje
Uneori suntem izbiți de roți uriașe.
În cer cotim pe lâng-o mare
Furând din stele câte-o scăpărare,
Ce va rămâne din noi curând
Îndrăgostiții acestui al nouălea cer?
Poate universul într-o singură scoică vuind
Poate orizontul în care ne-afundăm visând?


















Sulamita


Împodobită cu frumusețe ești draga mea,
Vărsatu-s-ar har pe buzele tale
Mir,aloe și santal pe coapsele-ți tari,
Þi-am dăruit o insulă de mărgăritar,
În miezul verde al unui întins ocean.
Și,de-atunci,aud vocea îngerilor
Și armonia astrelor în vocea ta,
Þi-am cioplit o luntre,draga mea,
Înr-un trunchi de copac de santal
Ochii-ți smaralde cerești clipind într-o stea
Trupu-ți înveșmântat e în dantele diafane,
Cristal curat este oceanul inimii tale.

























Încântare


Aprindeți ruguri stelare,femei adorate,
Doar voi sunteți frumuseți răpitoare
Când pașii-ntomnați mă pierd în ecouri solare,
În văluri de ape,în dans de oglinzi vorbitoare.


Argintul lunii se topește-n mări de- abis,
Cântarea sferelor o mai aud și-acum în vis,
Ademeniți de trandafiri pătați cu cer,
Răsfață primăvara sufletu-mistingher.



























Tristețe


Doamne,sunt o femeie tristă
Și am ochii îngerului mâhnit
Iubirea mi-am închis în nișe de cripte,
Casa mea are înalt zid,
Din pulberea iluziei,castele ridic,
Preschimb vârtejul anotimpurilor în mit,
Sub a risipei clipe murinde.






























Miracol


Doamne,sângerez de mult în cuvinte,
Vreau să sculptez limpezimea acestei clipe,
Când tu ești înlăuntrul meu flămând
Unde n-a pătruns nimeni nicicând,
Îți simt răsuflarea-n sângele-amiezii
Și clarviziunea în ochii blânzi ca iezii,
Sunt bolnavă,Doamne,de spirala de la secundă
Și-mi sângerează-o rană încă nefăcută,
Mă las lovită de fulgere de lumină,
Să mă zidești în treptele dragostei,
Fă-mă îngerul tău născut din iubire divină
Într-un miracol perpetuu și grație asupra mea cazută.




























Visul n-a fost ucis


Pe Gaudi l-au ajutat să moară grotesc
În ochii-i nemișcători,spada luminii
Tăia o lună bolnavă,o lună pală.
Apoi au vrut să-i ridice mormânt


Visului său ceresc-din toate cel divin
Format din temple de îngeri argintii,
Atingerea morții îi răsfăța aripile
Când zburau prin turnul
Visului său nepământesc.


























Transfigurarea ochiului

Ochiul meu de carne
Nu poate transfigura forma
E păcătos și fricos.
Trebuie să se-nchidă
Și să devină un ochi adevărat
Ca să vadă natura tantrică
A fiului lui D-zeu crucificat,
Trebuie să fie orb
Ca ochiul orbului din Erihon,
Să aibă tandrețea dintre ochiul
Lui D-zeu și ochiul Fiului lui D-zeu,
Iubirea dureroasă dintre Maria si Fiul iubit,
Calmul și împăcarea Fiului,
Să plutească în levitație mereu,
Unde tot nevăzutul este lipsit de ochi,
Ca un fluture sonor și fosforescent.























Sinele și Sinea


Se cunună Sinele lui D-zeu
Cu Sinea în numele Tatălui,
Și Fiului
Și Sf.Duh.
Sinele n-a vrut să fie singur,
Din adâncul lui a scos Sinea
Și și-a luat-o drept pereche.
Sinea stătea ascunsă
În ascunzișurile Sinelui.
Îndrăgostit de-a pururea.


























Dor cu două lumi polare


Și plec la drum și inima mi-e in firidă prinsă,
Când zorii zilei fruntea iți satută-n pripă,
Mai ieri orgoliul ne-mpărțea iubirea-n două
Și jumătatea mea de lună era plânsă.


Eram un dor cu două lumi polare,
Eu nord,tu –nord,cu vieți păgâne și barbare
Și visele plecate din clepsidra timpului
Le-am plâns târziu în noaptea dorului.


Și între noi,tot universul-un șarpe otrăvit
Tot verdele din ochii mei părea de monolit
Doar furci trufașe păreau la asfințit,
În ochii tăi de chihlimbar vrăjit.