Poeta-scoică
(Ars poetica)

Poeta-scoică poartă o rană de senin în suflet
Și în ochi, taina nopților perlate.
Ea e asemenea visului,asemenea clipei pieritoare
Peste care umbrele s-ar întinde să zidească
Porți înalte sub zăvoarele uitării,
Dacă n-ar perla nemărginirea
Și necurmatele treceri ale timpului.
Cuvântu-i atributul ei divin,taina ei
Trecută pe sub pragul soarelui,
Prin toate anotimpurile dorului,
E călătoria ei interioară fără orizonturi,fără zăvoare.
Cuvântul i-a suspendat clipa
Când imima i-a plâns rana de rouă și soare.
Cine știe?Poate într-o zi soarele va lumina
Miezul amărăciunii sale
Iar chipul său,praf lunar sub cer,
Se va roti etern sub arcuirea zării,
Fără să fie tulburat
În apele jucăușe-ale uitării
Și va închide rănile-amare
Sub zborul păsărilor cântătoare.