Peregrin, în Arcadia deltei

Sub plesnetul lopeții și-al dorului, rapsozii,
În reazem blând de vrajă, sorbind-o pe furiș,
Se vor dureri de nuferi, strălucitori ca solzii
de-argint, nomazi și sprinteni, prin colț de păpuriș.

Vibrează-n mit pe harfe – sub încâlciri de plete –
Un hohot de bulboană cu rădăcini deșarte;
În vreme clipocirea își trage lung din Lethe
Blestemul veșniciei, să-l poarte mai departe.

E-un sfinx deschis în oază, rapsozii se adapă
Și Cronos își agață clepsidra de o grindă
Să nu-i clintească firul, sărutul să-l încapă;
Și vin, vin peregrinii, iubirea să-și cuprindă.