Rugăciune

Pe masă uitată de Dumnezeu și de sfinții săi blajini zace, stingher, o candelă mică. Lumina-i sfioasă, se împrăștie prin fuioare subțiri de fum peste chipul de lemn al unui Hristos ce privește către fitilul înfundat în untdelemn. Flacăra mică, ruptă parcă din altă lume, se zbate între viață și moarte printre grăunțele negre de scrum. Din lupta ei, pe pereții goi și singuri, se ițesc umbre fantomatice prinse parcă într-un joc fără început și fără sfârșit.
Peste tot, în odaie vibrează o liniște coborâtă parcă din raiuri, și în această liniște învelită matern de peticul de lumină gălbuie, două palme împreunate ca două crengi bătrâne, dezgolite de viață și verdeață se roagă Hristosului ce privește nepăsător cum fitilul suge ultimile picături de ulei.
Coboară Doamne pe Pământ și ia-mă sus la tine
Sunt un boț de carne, o mână de oase.
Din tigva-mi zbârcită doar ochii mi-s vii. Și cugetu-mi Doamne.
Primește-mă la Tine, întinde-mi mâna doar !
Tu, Doamne, nu trebuie decât să clipești, ca Duhul lin al Morții să mă cuprinda-n palmele sale.
Ai milă Doamne. Povară cred că-Þi sunt și Þie.
Sunt piatră grea de moară, tocită și crăpată.
Îmi este crucea mult prea grea, iar drumul spre Calvar îl știu de-acum pe dinafară.
Nici semnul crucii nu-l mai pot face Doamne!
Îmi este mâna strâmbă, cu degete de piatră.
Tu Doamne, vino, Ia-mă. Sunt boabă de neghina în banița de grâu.
Am îndurat prea multe, și încă mai îndur.
Prin vinele-mi bătrâne rugină curge Doamne,
Din lutul vieții mele, mocirlă a rămas.
Urechea-mi veștejită aude de departe ecoul stins al morții și-i numai întristare și totu-i un suspin...

Fuioare de lumină, din zidul vechi pornesc, curgând din râuri albe precum un fum ceresc
Șintr-un vârtej de ceață, se-aduna rând pe rând,
Pornind să zămislească din crunta-i învârtire, un adevăr prea sfânt.
Cu vâjâit de viscol, și cu lumini din soare purtându-și ca un spectru lințoliul suflecat,
Un heruvim plutește în spațiu sideral.
Și are chip, și n-are, și arde ca o pară, și rece e ca gheața, când aripa-i bolnavă, șoptește că o șoaptă.
- Eu am venit. Aicea-s. Durerea și păcatul, minciuna, neputința prin mine le voi trece ca răul printre pietre.
Tu crede-mă femeie că nu cunosc ce-i tina deși, pe tine toată în tină afundată te văd că mai respiri.
Te rogi și îți ceri moartea ca pruncul, sânul rumen, dar firul din clepsidra-ți, e încă nentrerupt.
Cum aș putea eu oare să scot aburul vieții, din corpul tău de lut ?
Răsplata crezi că-i moartea ? că Raiul te alină ? că cerul se deschide și urci prin stâlpi de foc ?
Ce naște din țărâna și cu păcat se-ncinge, de moare mort rămâne, și-n Raiuri n-are loc.