E iarnă iar, și-a- ei zăpadă
Pe noi își face plinul
De sus mereu, când o să cadă
C-așa , e-al ei destinul

Să fie albă, pură
Și-atunci când se adună,
Pe noi ca o armură
Cu care am putea, pleca, într-un voiaj pe lună

O lună care-i plină
Acolo sus,pe bolta cea senină,
Iar pe pământ,e tot o lună plină,
De sărbători, cu daruri și belșug
Cu zile tot mai scurte, din zori până-n amurg.

E iarnă iar, și-a-ei zăpadă
E un cuptor, pentru acea plămadă
Sămânța, ce-n primăvară o să vadă
Lumina zilei, înt-o grădină
De lângă o ogradă.

E iarnă, iar câmpia e un întins lințoliu alb- imaculat
Pe care, din loc în loc se vede, câte un pom, ce-acum
pare plantat
Sub care, în zori un iepure a îndrăznit
La rădăcină, puțin de a scurmat
Apoi, el s-a pitit,
În așteptarea unui soare blând, izbăvitor
De-acest covor de nea scânteietor.

17-23 dec. 2009