Era o lume a visării,
Când clipele curgeau alene,
Un timp al marilor destine,
Și-al faptelor ce trec prin vreme.

În umbra codrilor bătrâni
Doar susurul de unde,
Răzbea cu sunet cristalin,
Sub crestele de munte.

Un pisc semeț înconjurat de hăuri,
Veghea cu neclintirea-i
Senine depărtări ce par,
Prea mici sub măreția-i.

Deasupra legănați de vânt,
Doar vulturii se-nalță,
Stăpânitori pe-ntinse zări,
Neliniște ei lasă.

Mistreți și cerbi fără de teamă,
Se-adună-n zori lângă izvor,
Iar în poieni păsări măiastre
Vrăjesc mereu cu trilul lor.

Seninul cer al caldei veri,
E-o mare fără maluri,
Iar norii cei pribegi și moi,
Corăbii printre valuri.

În nemișcarea-acestor locuri,
Trăia de mult un înțelept,
Ducând cu el știința toată
Și tainele pline de sens.

Se duse vestea despre el,
Departe-n zarea largă,
Și mulți doreau a-l întreba,
Răspunsul ca să-l afle.

Un visător și tânăr prinț,
Porni să-l întâlnească,
Urmând rătăcitoarele poteci,
Eternul să găsească.

Găsi bătrânul singuratic,
La adăpostul stâncii aspre,
Hrănit de roadele pădurii,
Și răcorit de repezi ape.

- Tu ce toate le cunoști,
Și mic și mare la un loc,
Găsește-mi tainicul răspuns,
La frământările-mi de foc.

Ce rosturi are această lume ?
Ce sens ascunde trecerea prin viață ?
Unde începe existența ?
Care-i a lumii nevăzută față ?

- Răspuns nu pot să-ți dau,
Căci lumea e prea mare,
Și noi suntem prea mici,
Neîmplinită e, această căutare.

Dar este o legendă,
Că un tânăr prinț,
Afla-va adevărul,
De va urca pe pisc.

E piscul ce se vede,
Deasupra tuturor,
Unde doar șoimu-ajunge
Și călătorul nor.

- Cum să ajung acolo,
Când vîntul te-ncovoaie,
Prăpăstii străjuiesc,
Iar norii varsă ploaie ?

Doar cineva cu aripi,
Zburând cu ne-nfricare,
Ar împlini legenda,
Găsindu-și împăcare.

- Legenda ne învață,
Că zborul în înalt,
E împlinit de apa,
Izvorului cel alb.

Deci mergi sub stânca-ceea,
Și soarbe din izvor,
Căci sigur de îndată,
Vei putea să zbori.

Dar pentru-aceste aripi,
Se cere și o plată,
Nu vei putea să vii,
La oameni, niciodată.

Va trebui să zbori,
Cu șoimii peste creste,
Departe de prieteni,
Fără să dai de veste.

De-ai încălca porunca,
Pedeapsa te-o ajunge
Și-n capătul de lume,
Nimic n-o s-o alunge.

Pedeapsa este moartea,
E zborul ce se frânge,
E lovitura stâncii,
E clipa ce te-nfrânge.

- Dorința de-a cunoaște,
Întrece frica morții,
De-aceea am ales:
Mă las în voia sorții.

Deci du-mă la izvor,
Încet să sorb destinul,
Oricare el ar fi,
Urma-voi senin chinul.

Legenda prinde viață,
Un om învinge zarea,
Zburând precum un vultur,
Găsind astfel chemarea.

Ajunge sus pe creastă,
Privește de pe pisc,
Și află adevărul,
Atât de mult promis.

E mare bucuria,
Dar clipele se scurg,
Iar greu-nsingurării
Se-adună tot mai mult.

El află că-adevărul,
Oricât dorit a fost,
De nu e-mpărtășit,
Își pierde orice rost.

Iar viața de pe pisc,
Mai searbădă-i ca noaptea,
Căci, în singurătate,
Totu-i mai rău ca moartea.

Și-alege să încalce,
Porunca-ngrozitoare,
Ce-i va aduce moartea,
De-ar coborî în vale.

Ajunge la bătrân,
Și-i spune ce-a aflat,
Că adevăr etern,
Nicicând n-a existat.

- Cum de pe pisc se vede,
Că totu-i mic și jalnic,
La fel și lumea-ntreagă,
De-afară e o boabă.

Privit din viitor,
Tot lucrul se sfârșește,
Și astfel rostul lui,
E moartea ce-și găsește.

Ce pentru noi există,
E-n lume un nimic,
Măreața galaxie,
E-un zero și atât.

Măreața noastră lume,
Privită de departe,
E scufundată-n beznă,
Nici cât un vreasc nu arde.

Nimicul și ființa,
Depind de cel ce află,
Nu sunt mereu la fel,
Contează ce sens poartă.

Cel ce cunoaște-n jur,
E-un veșnic prizonier,
Între prea mic și mare,
Deși ar vrea altfel.

De-aceea-i fără rost,
Orice efort pe lume,
Pe lucrul mic sau mare,
Sfârșitul îl răpune.


Bătrânul îl ascultă,
Și-i dă dreptate-n parte,
Căci este-un înțeles,
Ce-i dincolo de toate.

- Ce ai aflat nu-i rău,
E partea trecătoare,
Dar tu nesocotești
Pe cea nemuritoare.

Căci ceea ce se vede,
E veșnic muritor,
Rămâne doar esența,
Ce-ascunsă e de om.

Să crezi în forța minții,
Și-n simțuri ce nu mint,
Dar mai presus de toate,
Într-un divin alint.

Există o putere,
Numită Dumnezeu,
Ce lumea o conduce,
Și-așa va fi mereu.

Nu are nici o formă,
Căci forma-i trecătoare,
Nu are nici un timp,
Căci timpu-i mic sau mare.

Dovadă-i neputința,
Ce omul însoțește,
Când lumea o explică,
Cu ceea ce zărește.

Nicicând nu vom pătrunde,
Eterna întrebare,
Cu ceea ce vedem,
Cu spațiu, timp, mișcare.

Răspunsul se găsește
În ceea ce nu știm,
În neputința noastră,
În nemilos destin.

Știința vede forma,
Divinul ce lipsește,
Nevoie-i de-amândouă,
Astfel se construiește.

De te-ai întors la mine iar,
Fii fără grijă fericit,
Căci nu există o pedeapsă,
Asupra celui ce-a-ndrăznit.

Doar aripile le vei pierde,
Căci ai ales să fii doar om,
Nu singur peste piscurile-nalte,
Să vezi cum totu-i trecător.

Curajul ți l-am încercat,
Și dragostea de oameni,
În tot, sămânța bunătății,
Tu ai știut să sameni.

Nu-i locul tău aici,
În codrul nepătruns,
Ci este între oameni,
Să spui ce e de spus.

Vestește adevărul,
Fără de-ncetare,
Căci asta ne dă sens:
Putem găsi o cale.

Și astfel prințul visător,
Legenda a-mplinit,
Aflând eternul adevăr,
Atât de mult dorit.

Și astăzi piscul cel semeț,
Veghează depărtarea,
Ademenind înaripați,
Ca să-și găsească calea.

Bătrânul încă mai trăiește,
În liniștea naturii,
Pierdut de mult în lumea sa,
În mijlocul pădurii.