Toate culorile ruginii ale apusului
se schimbau, fără încetare
în frunzele lungi, legănate de adiere.
Din întunericul ploios
tăcerea, izul de fum în lumina caldă
a amurgului,
se completau într-un nimic,
într-un vis nebunesc,
un coșmar.
Atunci s-a născut întrebarea:
de ce?
Și m-am trezit
în somnul nevinovat,
somn care țese vălul încâlcit al grijii.
Nu m-am născut poet
dar mi-a fost dat să simt.
De ce am devenit poet?
Cuvintele îmi sunt unelte
dar asta nu e îndeajuns.
Ceva continuă să meargă mai departe,
fără să se oprească...
Eternitatea.
Aceasta este lumânarea poetului
și nimeni nu știe
cum poate regla poetul
flacăra lumânării,
căci arta nu ne aparține
ci ea ne naște și ne simte,
miscănd în noi ziduri solide
pe care tot noi le-am ridicat.


Deasupra urechii stângi aud mereu,
caleașca înaripată a Timpului
și am nevoie de mine
mai mult ca oricând.