Aici, singura…
Frig, intuneric, tremur, mi-e frica…
Tanjesc dupa caldura ta, dar nu mai e, am pierdut-o;
Si asta doare mai rau decat orice rana, decat orice arsura, e o durere insuportabila, surda, fara raspuns in afara de propriul ecou ce rezoneaza: TAC, TAC- se joaca prin mine la fel ca particulele intr-un pahar cu apa. Acum m-a lovit in piept, ca mai apoi s-o simt undeva pe frunte; acum a ajuns in degetele de la maini. “Gata, nu mai tremurati, stiu ca durerea va biciuieste, dar rezistati, o meritati, doar e vina noastra, NU?

Imi place intunericul; intumericul este etern; intunericul te invaluie si te accepta; intunericul te consoleaza si te face sa uiti; intunericul te imbratiseaza; intunericul tainuieste. Ziua este doar o amagire-este acolo atata timp cat ii permite intunericul; intunericul revine; ziua in sine este amagirea…

De cat timp stau asa? Nici eu nu stiu…Sufletul nu-mi mai vorbeste-poate ca e suparat pe mine, sau poate ca si el e intr-o meditatie profunda, sau poate ca…pentru el durerea a fost prea mare si…a murit.
O raza de lumina razbate(nu, nu lumina soarelui-soarele a plecat, de fapt n-a fost niciodata-ci o raza rece, calculata, alba-atingerea ei ma arde, ma infioara). Ridic ochii si ma privesc in oglinda. Oglinda asta de unde a aparut? Ah, stai, a fost aici tot timpul, dar n-am privit la ea, am ignorat-o complet; am fost prea orbita de lumina ei in bezna asta ca sa-mi dau seama de ea, s-o vad. Imi vad scanteia privirii; ating cu mana cristalul-E moale si calda(“Moale si calda? Exista asemenea oglinzi? Se pare ca da…”)- m-as putea pierde in profunzimea oglinzii.
Silueta se uita la mine cu niste ochi exoftalmici-mari si uimiti. “De ce te uiti la mine? Nu-ti ajunge ce ai facut? Mai ai neobrazarea sa te uiti la mine?!”. Reflexia nu-mi raspunde; se multumeste doar sa se autoproiecteze pe sine in mine. Candva ea era proiectia mea. Acum ea detine controlul. Asta sunt eu? Asta am ajuns? Sau asta esti tu? In aparenta suntem identice. Eu am vrut sa fii tot ceea ce as vrea sa fiu si nu sunt, dar acum imi dau seama ca nu esti cu nimic mai buna decat mine, de fapt, nici macar la fel de buna. Esti o plasmuire fara sentimente, inselatoare. Cum am putut vreodata sa-mi doresc ca eu sa fiu tu? Pleaca, pleaca si sa nu te mai intorci! Autodistruge-te! E vina ta!

Nu ma mai vrei? Iti amintesti oare inceputul, cand eram una? Apoi eu am fost tot ceea ce ai fi vrut tu sa fii – te-ai transpus in mine si m-ai modelat! E vina mea?! De ce? Asa m-ai facut! In asta m-ai transformat!


Cioburile stau imprastiate pe jos…PIC, PIC, scoate un sunet grav, adanc, sangele fierbinte care se prelinge de pe mana mea. Ai vazut? Te-am distrus! Acum esti doar o fiinta diforma imprastiata printer cioburi. Ai vrut sa ma ranesti, sa te aperi, sa nu ma lasi si m-ai taiat – oglinda moale era amagitoare, lumina ei amagirea…

Brrr-iar bate vantul. Ma mai uit odata la tine. Prin cioburi, tot ceea ce ai ramas, iti vad lacrimile. Ciudat, credeam ca nu mai pot sa plang…
Si imi pare rau…
Am sa te alipesc, dar intai sa curat cioburile de sange sis a gasesc un adeziv suficient de puternic. Gata, l-am gasit!- cel mai puternic adeziv: iubirea. Ce pacat ca a trebuit sa platesc adezivul asta cu asa ceva, sa-l rascumpar cu un asemenea prêt. Iubirea, pe care credeam ca am pierdut-o. Ai fost mereu langa mine, dar eram prea oarba sa te vad…Te iert pentru ce ai devenit, pentru ca, de fapt, doar pe tine te mai am…Am sa te refac, dar nu acum…mai incolo…acum e prea frig si mi-e prea somn…
Nici macar cioburile nu zgarie asa de tare cum se zice…imi vor tine de cald…
Noapte buna, poate cand o sa ma trezesc n-o sa mai fie asa, o sa fie lumina…