poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3106 .



Scrisoare de primavara
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [maria michelle ]

2006-09-07  |     | 






Scrisoare de primăvară

Dimineață tânără de primăvară , cu cântec de mierlă și cu noaptea încă la fereastră … Zgomotos , brutal și fără milă telefonul sună , aducând Mariei vestea cea sfâșietoare de inimă și de doruri : „ A murit măicuța!...” Cuvintele îi trecură prin suflet îngânându-se, ca-ntr-un ecou al jalei ce nu mai avea sfârșit.
Măicuța ei dragă…
În adăpostul sufletului ei, tristețea începu să legene amintiri și zâmbete de odinioară și dorul de acum. Peste obraji și peste clipele ce trecuseră, curgeau lacrimi ca dintr-un izvor al dorințelor fără soare. Și nu mai avea cine să aline durerea copilei pentru care cartea cu povești se sfârșise…
Inima ei nu putea sa primească adevărul că Măicuța plecase. Era un greu prea mare pentru sufletul ei .
În disperarea ei, fără să-și dea seama, se îndreptă spre telefon ca spre un liman, cu gândul să o sune pe Măicuța, să-i ridice ea, ca de atâtea ori, greutatea ce-i apăsa sufletul, ca un munte. Dar, Măicuța nu mai era… Nici la Prislop, nici la Sinaia: era în cer… Se mutase. La Domnul.
Timpul nu mai avea nici clipe, nici ceasuri. Nici mierla nu știa ce veste tristă străpunsese în sufletul Mariei până când, dinspre răsărit, soarele veni și îi spuse, scuturând o ploaie de tristețe. Și printre picuri, scutura primăvara.
Rămasă cuminte, fără Măicuța ei dragă – cum îi spunea și cum îi scria în scrisori, întotdeauna-, și fără dorul unei întâlniri, în fața acestui adânc de tristețe, prin suflet îi treceau clipe și zile petrecute alături de Măicuța, care din ziua aceea deveneau amintiri… Ar fi vrut să-și amintească toate clipele, să nu piardă nimic, să scrie o scrisoare în care să răstoarne toate amintirile și toate visele pe care numai Măicuța i le mai știa… Și apoi, să pecetluiască scrisoarea cu jalea ei adâncă, pentru totdeauna… Cerul să se deschidă și din flacăra albă a norilor să se ivească un înger cu parfum de primăvară verde în aripi și să ia cu el scrisoarea, în lumina ce îmbracă palatul în care se duc toate clipele…
De multe ori, îi scrisese cu bucurie. În calea ei, Măicuța fusese fereastra deschisă unde toate gândurile și toate visele mărturisite erau înțelese și sorbite în inimă sensibil, ca un tremur de aripi de fluturi… și se revărsau înapoi, în suflet, ca izvoare cuminți de fericire… Iar acum? Să scrie despre bucurie când bucuria plecase? Ce să mai adune din parfumul risipit în urma amintirilor, când jalea și lacrimile brodau cu argint cuvinte și șoapte, și tăceri și pași, și întâlniri în lumină… Și cine ar mai înțelege? Măicuța, din lumină și din cer…
………………………………………………………………………………..
Își amintea cum a fost prima întâlnire cu Măicuța: înaltă ca zborul unei rândunici… În mijlocul verii și al fluturilor și al celor nouă Fericiri pe care Maria le învăța pentru examenul de admitere la Seminar, la Prislop. Ședea în verdele ierbii poieniței ce întovărășea cărarea spre cimitir. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, Măicuța Zamfira s-a apropiat de ea, pășind prin iarbă și prin vară demnă, dreaptă, dulce ca o rugăciune, parfumând altfel lenea acelei după-amieze. Maria s-a ridicat în picioare, așteptând minunea. Prin perdeaua de lumină o copilă săruta mâna unei maici… A Măicuței… Fior de bucurie și de infinit…
- Cum te cheamă?, o întrebă Măicuța, deschizând pentru totdeauna poarta cuvintelor dintre ele. Iar Maria, zăpăcită de emoție și de margarete își dărui numele în lumină:
- Maria… Și vara împleti în pletele de soare și de fân cosit, numele ei. Și odată cu numele și sufletul ei…
Adevărul creștea cu fiecare întrebare și cu fiecare răspuns. Unele întrebări legate de Literatură iar altele… nu-și mai amintea. Simțea că Măicuța, omul din fața ei, ce apăruse în clipe de senin, era omul căruia poți să-i spui tot, să-l simți în inimă…Visele se conturau în adevăr și întrebările Mariei își zideau răspunsul. În iarba cu miros de vară coaptă și de căldărușe îngenunchiate în fața bucuriei picurate din soare, două tăceri își vorbeau, dăruindu-și în suflet cântecul cucului care, nu se mai auzea din pădure, ci din cer, ca un imn îngeresc scăldat în bucuria Învierii și a lacrimilor… Și Vara legăna două suflete care simțeau la fel…
De la întâlnirea aceasta, în sufletul Mariei începu să curgă un izvor de fericire ce topea clipa timpului și aducea înveșnicirea, căci ce era acest fior dacă nu infinitul? Și era doar o armură…
Întoarsă în timp cu treisprezece ani, regăsind o copilă de paisprezece ani, care primise o minune – cea mai adevărată din viața ei de până atunci-, Maria adormi pe brațele calde ale amintirilor și ale soarelui din ziua aceea, în noaptea în care se va ascunde, o clipă, de muntele ce stătea în fața inimii ei: Măicuța plecase… Măicuța ei dragă… Și două lacrimi îi trecură peste obraz și peste amintiri, aducându-i somnul.
Dimineața născută din noaptea în care Măicuța fusese vie, așa cum o știa, în visul scurt de-o clipă. Dăruindu-se văzduhului amintirilor cu soare, Maria scria mai departe, scrisoarea pentru înger.
Cuvinte rostite de Măicuța, vocea ei, gesturile ei mici și fine și delicate, pluteau în tăcerea din sufletul Mariei. În cei cinci ani de Seminar se întâlnise cu Măicuța de zeci de ori: nu avea cum să nu-și amintească tot, mai ales că întâlnirile erau la fel: în bucurie.. Doar locul și treptele bucuriei erau altele.
Măicuța iubea elevele de la Seminar, colege ale Mariei; o iubea și pe Maria. Uneori, sfaturile și mustrările nu erau înțelese ca fiind dragostea ce le-o purta… și mai ales nu înțelegeau că dragostea aceasta era însăși grija lui Dumnezeu față de ele. Unele lucruri le-au înțeles mai târziu. Altele însă, așteaptă să fie înțelese. Măicuța le făcuse cel mai mare dar din viața lor: le așezase în suflet viitorul…
Închise ochii…
Alte lacrimi, în tristețe pe obraji…
Vedea în sufletul ei Prislopul – locul drag…- cu mireasmă de dor și de copilărie înțelegătoare. Câte taine nu au mistuit serile de la Prislop și zilele de vară? Câte taine s-au topit pe banca de lemn de lângă biserică sub care dormea, uitând să mai latre, Codrin… Câte doruri s-au îmbrățișat în liniștea lacului și a drumului pe care Măicuța venea de la Sinaia… Câte suspine s-au întrecut cu neliniștea izvorului, liniștindu-se…Câte mărturisiri au mers inimă în inimă prin curtea mănăstirii și bucuriei lacrimilor… Câte sărbători scuturau cu un văl mai mult de lumină și de har pentru că Măicuța rostea Crezul la Sfânta Liturghie…
Și parcul… Ca o altă grădină a raiului de care Măicuța avea grijă, în șorț albastru de primăvară și cu foarfece mari de vie „aranjând” tufele de trandafiri pentru minunea culorii… Măicuța era cântecul pentru care parcul învia, ridicând în văzduh miresme si dimineți in suflet .
Rămase cu gândul în parc și se trezi cu tristețe, în fața unei scrisori pentru care nu mai avea cuvinte, ci numai doruri și chemări. Chemări ale Măicuței, să o certe sau să-i facă o bucurie… Cu pas grăbit, ca cel pe care-l ai când te întorci acasă, Maria se îndrepta spre Măicuța și îi primea în inimă fiecare cuvânt, pentru că era îmbrăcat în dragoste; iar dragostea merge întotdeauna drept în suflet. Își amintea cum, odată, în urma unei neascultări, Măicuța îi anulase premiul pentru Literatură, la serbarea festivă, a unui sfârșit de an școlar. Împăcarea însă, a fost revărsare de pace și de lacrimi în fața mustrării: înainte de vecernie, Măicuța a chemat-o din nou. O aștepta largă biserică cu o carte în mână, pe care o dărui Mariei:
- Să o citești în vacanță … Și să-mi spui, la toamnă, cu ce personaj te asemeni. Eu zic că unul e cum ești și tu…
Maria primi cartea fără să știe că primește o vacanță de vară în suflet. Vacanța de vară a ei, fu vacanța acelei cărți. Viața ei deveni de atunci o vacanță de vară în care vara e ea, iar cartea-vacanță. Și fiecare pagină a cărții e nesfârșită, ca un cer. Cartea aceasta ține în brațe sufletul Mariei; e o legătură scrisă a ei cu Măicuța; testamentul a două suflete ce s-au simțit inimă în inimă; perna ce adoarme orice neliniște și odihnește, dulce, infinitul ……………………………………………………………………………….
Anii de Seminar au trecut, rămânând în urma lor umbra clipelor și a pașilor… A pașilor trecuți, la Prislop, în urmă cu opt ani și care vor mai trece încă…
Față în față, ochi în ochi, doi dăruind și doi primind, Maria a fost binecuvântată cu grija și îndrumarea Măicuței, fie că a fost elevă, studentă, soție, mamă și preoteasă. Oricând, putea primi un dar ales, în cuvânt… și nu numai.
Amintirile fugeau grăbite spre ultima întâlnire cu Măicuța, ce avusese loc în urmă cu doi ani. Doi ani? De doi ani nu o mai văzuse pe Măicuța ei dragă… Regăsind în suflet ziua aceea, înțelese de ce fusese hotărâtă să fie cea din urmă: era o duminică. După un parastas, Măicuța a vrut să facă o vizită, la parohie, Mariei și familiei ei. Nimeni nu știa că venea să ridice o povară ce apăsa sufletul Mariei ei …
După-amiază de Duminică din Postul Mare, cu maslu la biserică și cu Măicuța la ușa după care se jucau copii Mariei. O emoție cunoscută o ridică pe Maria în picioare prin râsetele copiilor și al jucăriilor. Îi deschise ușa, chemând-o în casă. Și în casa sufletului ei … Simțea cum din adâncul ei, în care încă se mai juca ecoul râsetelor, venea spre lumină amintirea primei întâlniri cu Măicuța, din poiana acelei veri. Ca și atunci, îi sărută mâna: aceleași emoții! Timpul parcă nu trecuse…
Valuri de iubire se revărsau din ochii Măicuței spre copii și spre Maria. Așezată într-un fotoliu, lângă fereastră, părea întruchiparea unei zile de vară cu flori pe rochiță. Copiii, în joaca lor, răspundeau dragostei Măicuței așezându-i în brațe toată bucuria sufletului lor: jucăriile… Era o priveliște născută pentru singura dată în viața Mariei: să o vadă pe Măicuța ei dragă ținând în brațe jucăriile și veselia copiilor ei dragi… Ființele dragi Mariei prinse în jurul bucuriei și al sufletului …
- Și asta ce mai e?, întreba Măicuța pe “voinicii” copilei ei, luând în mână jucăriile copilăriei și așteptând răspunsul lor, stâlcit de frăgezimea vârstei. (Și Maria se opri din scris ca în fața unui fâlfâit de aripi: i se păru că aude vocea dragă a Măicuței ei … și în loc să plângă, zâmbi în fața minunii și a scrisorii…)
Privind la jocul de fața ei, Maria se îndreptă ușor spre fereastră și se așeză jos, pe covor lângă fotoliul cu Măicuța și cu jucării. Își așternu în poala ei sufletul întreg, fără cuvinte și fără șoapte. Pacea care-i cobora în inimă o făcu să-și coboare capul pe genunchii Măicuței … Cu mâna dreaptă luă mâna stângă a Măicuței și i-o sărută cu tot sufletul. Măicuța începu să o “învețe”, ușurându-i ca în urma unei spovedanii, inima. Cu mâna dreaptă îi așeza de pe frunte, pe tâmplă, după ureche șuvițele de păr rătăcite, ca unui copil pe care vrei să-l adormi… Iar în suflet îi așeza pacea și infinitul … Odihna mâinii Măicuței pe capul ei o făcu pe Maria să creadă că primește coroana învățăturilor cuminți.
Clipe de cer… Maria era copila din poienița verii și a soarelui. Așa simțise și atunci, dar acum își culcase capul pe genunchii Măicuței. Și era pentru totdeauna… dacă o va asculta.
Despărțirea se apropia la fel de repede pe cât de lungă fusese așteptarea întâlnirii. Măicuța pleca liniștită, căci își „adormise” copila, pe genunchii ei și îi făcuse lumină de primăvară în suflet.
Maria plângea și alți doi ochi se aprindeau de lacrimi. Era o înălțare deasupra cuvintelor. Îi luă mâna și i-o sărută, de despărțire. Dar nici buzele și nici lacrimile nu știau că sărută mâna caldă și vie a Măicuței pentru ultima dată. Nici ochii nu știau că privesc în ochii Măicuței cea din urmă lumină aprinsă …
Și Măicuța trecu pragul casei și al întâlnirilor cu Maria, cu lacrimi în ochi, luând cu ea minunea cu ochi negri, ca ai copilei. În urma ei văzduh descătușat de umbre în care se scufundau râsetele copiilor și soarele din brațele Mariei …
Următorii doi ani s-au scurs în dorul întâlnirii ce nu se mai zidea în fața lor, și a convorbirilor cu multe tăceri, ca și cum ar fi fost una în fața sufletului celeilalte. Nu știe firul de telefon ce binecuvântare apăsa asupra lui legând două suflete, făcându-se albie de râu de fericire ce curgea de la Sinaia la Arad.
Ultima dată o sunase de Crăciun …

Ridicându-și somnul deasupra genelor, Maria rămase neputincioasă în fața cuvintelor pe care nu le putea ridica deasupra orizontului. Ar fi vrut să mai scrie, dar venirea nopții cu răcoarea ei, ducea cuvintele la adăpost și pe copii la culcare. Iar pe Maria o culca luna, înveșmântându-i în lumina somnoroasă și pală visele pline de culoare roz.
Și visul apăru, coborând din cer pe aripi de argint. Cu el, în urma lui, un cor nevăzut însoțea un înger … Se făcea că era deasupra grădinii, la Prislop, unde merii înălțau spre cer, în întâmpinarea îngerului, veselia roz-îndrăgostită a florilor de pe ramuri ce împărțeau coronițe de parfum și petale în văzduh. Pe fiecare petală, se odihnea un cuvânt din scrisoarea Mariei, împletind în coroniță sufletul ei întreg. Din mijlocul grădinii, ochii de copil ai Mariei urmăreau jocul, deschiși în mirarea lor… Îngerul prinse scrisoarea împletită-n coroniță, întorcându-se spre cer. În urma lui, aceeași meri în floare, cu Maria în minunea lor…
Dimineața, vru să scrie în scrisoare visul, să-l spună Măicuței …dar scrisoarea nu mai era pe masă !? Și-n încăpere, miros de floare de măr…
Măicuța stia,aflase visul ei …
Duminică odihnită peste suflet și peste primăvară, pierdută în zarea dincolo de care un înger ducea o scrisoare celei pe care Maria a iubit-o… Și Măicuța se bucură: vor fi întotdeauna împreună, la fel cum împreună e noapte cu visele ei și primăvara cu minunea merilor înfloriți ….




Larisa Maria Bernat


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!