Moto:”Vreau să-mi obțin propria mea iertare; iată scopul meu principal, scopul meu unic… Asta este spovedania mea, tot adevărul, restul e minciună… Iată de ce aspir la o suferință nemărginită, iată de ce o caut eu însumi.”1

Asta mărturisea Stavroghin lui Tihon, ăsta era scopul spovedaniei lui (chatarsisul), purificarea spirituală, iertarea…
Care e scopul spovedaniei mele? Mărturisirii acesteia în fața martorilor văzuți și nevăzuți? În fața tuturor și a nimănui? Și de ce simt nevoia unui ochi obiectiv, neimplicat, răbdător, ne-răbdător să mă asculte, să mă afle, să mă citească?
Cine știe? Spovedania e o taină. Poate am sufletul prea împovărat, deși nu este numai acesta motivul…
Îmi este frică de singurătate? De aceea mă raportez întotdeauna la un ascultător al vocii mele interioare? Oare încerc să expiez această dimensiune a singurătății sau există cauze mai profunde?
Momentan, n-aș putea să precizez.
Îmi place atât de mult acest roman al lui Dostoievski, Demonii… Pentru că mă simt atât de aproape de Stavroghin. Am aceeași sete de redempțiune, aceeași sete de… “Natura umană este misterioasă în antagonismul, în iraționalitatea și în nevoia de suferință”, opinează Nikolai Berdiaev în Filosofia lui Dostoievski.
Oricare ar fi scopul confesiunii, one must let it flow… așadar, am să las evenimentele să curgă, imaginile… sau poate doar senzația unei realității trecute (dacă există așa ceva!)
Cu ce să încep? Aș începe cu ce am făcut azi, însă faptele îs atât de banale, încât mă îngrop în cotidian și am senzația că mă sufoc.
Un amănunt de reținut: am primit flori. De la copii. Mi-a rămas în minte roșul aprins al unei garoafe, ca o buză sfărâmată, sângerândă…
Mai țin minte niște ochi de culoare închisă, dar foarte luminoși în același timp… Nu mai știu ai cui sunt…
Mai rețin gustul bomboanelor de ciocolată pe care le-am mâncat, dar mai mult decât gustul am notat cantitatea lor: două – prea puține… ăsta era gândul ce mă frământa… prea puține… prea puține… prea puține…
Prea puține zile… prea puține bucurii… prea puțină iubire… Ah, cred că de-asta am ținut minte ciocolata – am corelat cele două concepte, bomboanele și iubirea, prin firul conductor, dulceața. O dulceață amăruie.
Sunt unele dulcețuri de la care ți se face greață, eu nu vorbesc de ele, ci de acea senzație de dulce-amărui, dulce-sufocant, dulce-insuficient, pe care ți-o dă o bomboană cu caramel și… iubirea.
Desigur, sunt multe tipuri de persoane… și multe feluri de ciocolată… și mai multe feluri de iubire. Eu sufăr de hipoglicemie, dar consum dulciuri foarte rar. Nu știu de ce. Ca un ascet. Îmi interzic rasatele dulciuri.
Dar uneori simt însă focul de dulciuri, o imperioasă nevoie… Bine că magazinul de dulciuri e la mare distanță, altfel m-aș imbolnăvi.
Iar ascund… Oare de ce ascund? Oare de ce nu reușesc să mă comunic?
Poate că sunt prea dură cu mine însămi, cum îmi imputa cineva. Poate am așteptări prea mari de la mine. Să nu mă iluzionez. Să nu sufăr (?).
Așadar, mi-e teamă de suferință?
Dar o teamă-de-om-pățit, o teamă-justificată.
Precauție. Precauție. Precauție. La ce bun? Aha.. eu tot ‘Ieremia – profetul lacrimilor’ sunt… tot într-o groapă stau.
–Bună seara, doamnelor și domnilor! Și în această seară, ca și în toate celelalte, permiteți-mi să vă prezint pe… Ieremia! Da, chiar el! Sunteți mirați? O, da, am reușit să vă acordăm (în exclusivitate!) această întrevedere cu Marele Ieremia…
Rumoare.
–Da, știu. Nu are costum Versace și n-a făcut baie, căci, doamnelor și domnilor, Ieremia vine direct dintr-o… groapă! Știu. Incredibil pentru zilele noastre. Dar Ieremia acolo stă. Acolo, frații lui, compatrioții lui, l-au aruncat pentru că avuseseră niște neînțelegeri religioase, doctrinare (imaginați-vă, ce prostie!; să arunci un om într-o groapă infectă pentru un asemenea nimic!; e fabulos!). Și am depășit de mult (cel puțin, așa credeam!) epoca de piatră! Ce ați putea să ne spuneți domnule Ieremia în legătură cu ceea ce v-au făcut frații dvs., frații dvs. întru același ideal?
–…
–Nu răspundeți nimic la această întrebare? Aveți ocazia să vă apărați public cauza, să vă răzbunați… într-o manieră civilizată! Ce credeți.. care este motivul comportamentului lor? Frații dvs. au fost invidioși ori au considerat că vorbele dvs. sunt o insultă publică, ceva de neacceptat în cadrul libertății de gândire actuală, modernă?
–…
–Nu credeți totuși că standardele pe care le impuneți sunt grele? Ca oameni, am evoluat; știm cu toții…
Râsete.
–Știm cu toții că e naiv să trăiești după anumite percepte atât de riguroase. Adică, e admirabil, dar e absurd. Pentru că noua lege în natură, noua lege care a revoluționat istoria , și toți veci vecilor (Amin!) este necesitatea. S-au spulberat idealurile, naivitatea aceea copilărească, s-a instaurat, cum a intuit genialul Dostoievski (între paranteze fie spus, știu că îl admirați pe Dostoievski, că ați analizat romanele lui…)
–…
–Așa cum el a intuit, noi toți ne-am dat seama că o nouă epocă și-a făcut intarea pe scenă, o epocă în care bălăriile mistice au fost epurate și totul se reduce la aici și acum. Omul nu mai visează la sacru, la absolut, la dimensiuni celeste, la rai, la iad, ci omul își face singur raiul și iadul, căci noi am înțeles că trăim sub zodia relativului, că necesitatea e determinanta noastră umană… Spuneți-ne: de ce vă încăpățânați să vredeți într-un Absolut, într-o Înteligență Superioară, în El? Nu vedeți că teoria noastră a avut dreptate, că am reușit să convertim masele?
–…
–Sunteți în minoritate. Nu vă e teamă de singurătate? Sunteți ațât de singur în groapa aia… dacă ați adera la noua noastră lege, ați găsi fericirea, căci, finalmente, nu ați mai fi singur, ați găsi o familie care să vă sprijine. Nu este aceasta de preferat groapei aleia infecte în care locuiți?
–…
–Bine, vă încăpățânați în a tăcea. Sunteți, văd, un filosof. Totuși, oricât de înălțătoare ar fi IDEEA dvs, ea nu vă ține de foame și în nici un caz de frig, așa că vă urez… dezmeticire urgentă! Dacă vă vin mințile la cap și vă răzgândiți, noi vă așteptăm aici, la căldură, lângă șemineu, jacuzzi-ul este pregătit, caviarul e proaspăt, șampania – rece!
–…
–Atât pentru seara asta, doamnelor și domnilor!
 
 
1 F. M. Dostoievski, Demonii, editura Cartea Românească, traducere de Marin Preda și Nicolae Gane, aparatul critic de Ion Ianoși, cap. al III-lea, p. 735.