Moto:”Gândul suprem pe care-l putem gândi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu-l putem gândi până la capăt." Există o disproporție uriașă între înzestrarea noastră curentă și anvergura acestui gând. Miraculos e până și faptul că realizăm această disproporție. Așa stând lucrurile, îmi pot imagina patru soluții posibile în relația noastră (mentală) cu Dumnezeu:
1. Întrucât Dumnezeu nu îmi e dat ca atare de experiență și scapă, în egală măsură, cuprinderii mele intelectuale, e inutil să-l iau în discuție. Fac deci abstracție de ipoteza existenței lui, ca de o ipoteză cu care nu pot lucra. Refuz să manipulez imponderabile și să construiesc pe inefabil. Corect este să mă ocup strict de ceea ce cade sub incidența puterilor mele reale.
Soluția aceasta nu e, propiu-zis, atee. Ea nu exclude existența lui Dumnezeu. Se mulțumește doar să nu o includă, invocând 'onestitatea', 'bunul-simț', 'simțul măsurii', pe scurt un soi de umilitate raționalistă, care nu aspiră la performanțe imposibile. E soluția intelectualului 'luminat', a filosofului 'realist', 'care își cunoaște limitele' și nu înțelege să le depășească.”
Andrei Pleșu, Jurnalul de la Tescani
 
Nu știu câți oameni au conștiința vremurilor în care trăim (sau, care ne trăiesc pe noi – depinde!); prin expresia subliniată înțelegând o raportare lucidă la vremurile actuale, o perspectivă clară asupra lor.
Majoritatea oamenilor trăiește într-o confuzie ce cuprinde toate domeniile.
Trăim anapoda, la întâmplare, at random, de azi pe mâine, cum zice românul, fără scop, călători singuratici pe marea vieții, nu știm 'de unde venim' și nici 'unde ne îndreptăm'.
Nu mai medităm. Căci en-vogue nu sunt reflexivii, ci activii (deși ideea de reflexivitate implică și ideea de acțiune – comutată din planul exterior, în spirit!), practicii (cât s-a devalorizat ăst termen!), cinicii (da, la asta s-a ajuns!).
Viața e o junglă (de beton, mai nou). Supraviețuiește cel puternic. Pumnul, forța, armele – aceste elemente guvernează! Opresiunea. Lăcomia. Iubirea de sine. Și mai ales, invidia față de altul; (oare de ce ne mai mirăm că ai noștri conducători își trag jarul doar pe turta lor?; sistemul nu îl reprezintă ei – sistemul e în noi, încrustat în mințile noastre – principiile ne guvernează viața, ideile ne domină!)
Minciuna grosolană lansată de la facerea pământului s-a dezvoltat ca o ciupercă în secolul nostru.
„Credința nu mai e importantă! Acestea sunt idei decrepite, ce nu fac onoare omului. Valoarea omului este refiefată doar în corelație cu societatea, cu sistemul – și acesta trăiește sub zodia necesității. Cine se sustrage binelui colectiv decade și nu mai poate deține nici o valoare, chiar devine pericol public.
Ce sens mai au aceste mici amănunte care ne dezbină – credința (cum era duma aia – credința în Iisus???...; cine este Iisus ăsta și ce a adus El omenirii?), dezbinările religioase, întrebările fără sens, de genul:, (a, pardon, noi nu mai credem în creație, ci în evoluție; nu vedeți cât de evoluați suntem?), , ; oameni buni, voi nu vedeți că nu e nici 'albă', nici 'neagră', e 'gri'? De unde atâta înfocare inutilă, atâta consum inutil de energie, pentru un lucru lipsit de sens, de simț practic?
Vă repet: omul nu are valoare în sine... omul e doar un exponent... omul a evoluat din maimuță... a evoluat... a luat atitudine... Când veți evolua și voi? Când veți rupe lanțurile ce vă încorsetează mintea?, când veți scăpa de prejudecăți?, când veți fi liberi? Când vom conștientiza că nu există nici rai, nici iad?... Când ne vom uni, făcându-ne noi înșine raiul?”
Așa urlă glasul mincinos al lumii... E o liniște desăvârșită pe străzi, însă și în ceasurile mele de veghe și în cele de somn, eu aud acest glas batjocoritor, răzvrătit, proclamând minciuni, ducând oamenii în rătăcire...
Și dacă ar acapara doar necreștinii! Starea asta de amorțire spirituală a cuprins și Biserica!
„Nu e păcat... Nee... deloc... Nu vedeți? Câți fac asta? Și Dumnezeu tace (înseamnă că-nchide ochii, e tolerant, poate chiar îi place...) Păi da, e Dumnezeu... așa se și cuvine... Prea ne-au pus poveri pe umeri. Grele. Nu.. nu cred că astea sunt cerințele lui Dumnezeu... Mintea noastră copilărească le-a fabricat... Dumnezeu e iubire... (nu?!) Cum ar putea El să ne pedepsească, să... ne trimită în Iad?! Ha-ha! Ce idee barbară! Nu mai suntem în Evul Mediu!!”
Dacă cochetați cu astfel de idei, vă vor invada ca o tumoară ce se răspândește în tot organismul. Nu vă lăsați înșelați! Există o stare generală de amorțire. E adormirea fecioarelor! Treziți-vă! Scuturați-vă!
Trăim în lume! (Nu lumea în noi!) Avem un mesaj de transmis... Hristos ne-a chemat să fim blânzi ca porumbeii (dar nu naivi!). Prostia și lenea nu sunt virtuți. Nici delăsarea. Așa cum spunea Steinhardt în Jurnalul fericirii, „suntem ai Unuia ce a venit să aducă sabia pe pământ... dihonie și despărțire între noră și soacră, mamă și fiică...”
Regele nostru este Stânca, nu Mr. Cocă Moale, cum suntem noi; El a luptat. Nici moartea nu L-a învins!
Suntem noi 'creștini' (imaginea lui Cristos)? Ce oglinzi pătate suntem, dacă al Său Chip în noi e atât de distorsionat?
Este imperios necesar un semnal de alarmă! Oameni buni, e alarmă de gradul 0! E incendiu! E moarte! E aici și acum!
Ne pândește pericolul ereziei, ca o plagă ce infecteză până și cupa din care bem... Voi din ce cupă beți?
Dacă nu veghem, nu putem sta în picioare!
Un prim simptom al ereziei, unul extrem de subtil, este pericolul răzvrătirii.
Omul modern se ridică peste toate entitățile, peste toate 'prejudecățile' și nu vrea să mai cunoască nici o limită – aceasta este traiectoria omului modern, ce îmbracă forma unui destin – despărțirea și de religie și de Dumnezeu și de toate formele anterioare de raportare la existență.
Genialul Dostoievski a intuit coordonatele traiectoriei unui astfel de om, a avut cu mult înainte senzația a ceea ce va să vină, într-o manieră atât de precisă încât debordează de stranietate.
Dintre eroii dostoievskieni, Ivan Karamazov ilustrează perfect tipologia omului ce s-a lepădat de Dumnezeu - Legenda Marelui Inchizitor fiind elocventă în acest sens.
În discuția cu Aleoșa (opusul lui Ivan în planul semnificațiilor!), Ivan reliefează câteva trăsături caracteristice lumii noastre și prin aceasta punctează, în subsidiar, modalitatea lui de raportare la existență, ideile lui constituind un complex mozaic; în primul rând, se reliefează incertitudinea și paradoxul vieții, ce rezultă în refuzul acestei lumi:”De fapt, care este problema ce ne interesează? Să-ți dezvălui în cel mai scurt timp cine sunt, adică ce fel de om sunt, ce cred și ce năzuințe am, nu-i așa? Drept care îți declar de la început că admit existența lui Dumnezeu, o admit pur și simplu fără nici un fel de complicații. Cu o singură rezervă totuși: dacă Dumnezeu există și a creat într-adevăr pământul, atunci fără îndoială că l-a plăsmuit după legile lui Euclide, sădind totodată în mintea omului noțiunea celor trei dimensiuni spațiale. Cu toate astea, s-au găsit și se mai găsesc încă și azi geometri și filosofi, unii chiar străluciți, care pun la îndoială faptul că universul nostru, sau, mai bine zis, întreaga creație ar fi fost alcătuită după principiile geometriei euclidiene; aceștia presupun, bunăoară, că două linii paralele care – după Euclide – nu se întâlnesc niciodată pe pământ, ajung totuși să se întâlnească undeva în infinit. [S.n.; paradoxalul și incertitudinea rezultată., n.n.] În ce mă privește dragul meu, consider că, din moment ce nici atâta lucru nu sunt în stare să pricep, ce rost mai are atunci să vorbesc despre Dumnezeu! Mărturisesc cu toată umilința că nu mă simt capabil să rezolv probleme de felul acesta; spiritul meu euclidian, realist, refuză să caute soluția unor probleme ce nu au nimic de-a face cu lumea asta. Și tot așa te sfătuiesc și pe tine, dragul meu Aleoșa, să nu-ți frămânți în zadar mintea cu asemenea șarade, și mai ales șă nu-ți pui niciodată întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. Sunt lucruri ce depășesc posibilitățile inițial înzestrate cu noțiunea celor trei dimensiuni spațiale. Așadar, cum spuneam, admit existența lui Dumnezeu; o admit cu dragă inimă, după cum admit deopotrivă înțelepciunea, ca și finalitatea lui, care ne este cu desăvârșire necunoscută; cred în ordinea, în sensul vieții, cred în armonia eternă, cu care – zice-se – ne vom contopi cândva, cred în cuvântul spre care tinde întregul univers și care fiind el însuși dumnezeu, este în același timp aspirația către dumnezeire, cred în toate câte mai sunt, chiar și în infinit. Ce puzderie de cuvinte s-au făurit ca să exprime toate astea! Pe cât se pare, sunt pe calea cea bună, nu-i așa? Și acum închipuiește-ți că, în ultimă instanță, totuși, eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei, n-o accept, deși știu că există; pur și simplu n-o admit. Nu spun că nu-L accept pe Dumnezeu, înțelege-mă, ci că nu accept lumea plăsmuită de El, această creație divină, și nici prin gând nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată.”1 [S.n.]; apoi, este reliefată ideea conform căreia nu poți să-ți iubești aproapele:”-Trebuie să-ți mărturisesc încă ceva, urmă Ivan. Eu n-am putut niciodată să pricep cum poți să-ți iubești aproapele. Fiindcă, cel puțin așa mi se pare mie, tocmai pe acela care-ți este cel mai apropiat nu poți să-l iubești decât, cine știe, doar așa, de la distanță. (...) Eu, ce să-ți spun, n-am cunoscut încă și nici nu pot să pricep așa ceva – și ca mine sunt mulți. Se pune întrebarea dacă asta se datorează unor deficiențe înnăscute sau e ceva inerent firii omenești. După mine, dragostea creștinească față de aproape este un miracol imposibil pe pământ. Hristos a fost Dumnezeu. Adică ceea ce nu suntem noi. Să presupunem, de pildă, că eu aș avea o suferință adâncă; nimeni altul însă n-o să-și poată da seama vreodată cât sufăr, pentru că este altul, nu eu, și în afară de asta, foarte rar întâlnești un om care să admită că semenul lui poate fi un martir (ca și cum ar fi cine știe ce titlu de noblețe!) Și știi de ce nu vrea să admită? Pentru simplul motiv că miros urât, sau mutra mea i se pare stupidă ori pentru că odată, nu mai știu când, l-am călcat pe picior. Și apoi, sunt suferințe și suferințe: o suferință umilitoare și degradantă, cum ar fi, de pildă, foamea, poate mai degrabă să trezească mila cuiva; dacă însă suferința mea este de ordin superior, bunăoară dacă, să zicem, aș avea de pătimit pentru o idee, prea puțini ar fi dispuși să-i dea crezământ decât doar în cazuri extrem de rare, pentru că uitându-se la mine, ar constata că n-am înfățișarea pe care, după părerea lor, ar trebui s-o aibe omul sortit să sufere în numele unei idei.”2 ; o altă caracteristică a omului revoltat este potențarea sinelui la extrem; omul este centrul – Dumnezeu și diavolul apar plăsmuiți după asemănarea sa – omul se substituie Absolutului:”-Nu demult, la Moscova, un bulgar mi-a vorbit, urmă Ivan Feodorovici fără să-i dea ascultare, despre atrocitățile săvârșite de turci și cerchezi în Bulgaria de teama unei răscoale generale a slavilor; trec totul prin foc și sabie, violează femeile, omoară copii, țintuiesc prizonierii de garduri, petrecându-le cuie prin urechi, și-i lasă așa toată noaptea, ca a doua zi să-i atârne cu lațul de gât și așa mai departe; niște grozăvii că ți se face părul măciucă. Am auzit spunându-se uneori că omul este crud 'ca o fiară', ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer și o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe fața pământului nu se poate compara în privința asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecțiunea. Un tigru se mulțumește să-și sfâșie și să-și înfulece prada, e tot ce știe el să facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să țintuiască oameni de urechi, lăsându-i să se chinuie așa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea să o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu plozii pe care îi smulg cu jungherul din pântecele ce i-a zămislit și sfârșind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de față la spectacol. Iată o scenă care într-adevăr mi s-a părut impresionantă. Închipuiește-ți un copilaș în brațele maică-si, încremenită de spaimă în mijlocul unui grup de turci care au tăbărât peste ei în casă. Ce crezi că le dă prin gând ticăloșilor? Spune și tu dacă nu-i o figură grozavă: care mai de care vrea să mângâie pruncul și se strâmbă la el ca să-l facă să râdă, și până la urmă reușesc, mititelul începe să râdă. Atunci unul din ei ațintește asupra lui pistolul la o distanță de-o palmă. Prichindelul râde fericit și întinde mânuțele, dând să apuce jucăria aceea strălucitoare; în momentul acela bestia apasă pe trăgaci, slobozindu-i glontele drept în față, și-i zdrobește căpșorul... Artistic, nu-i așa? Se zice că turcii se prăpădesc după dulciuri...
-De ce-mi spui toate astea, frățioare?
-Știi ce cred eu? Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui.
-Adică la fel ca pe dumnezeu...
-Te pricepi să întorci vorba, cum zice Polonius în Hamlet, începu a râde Ivan. Gata, m-ai prins, n-am încotro, ba chiar îmi pare bine! Dar frumos mai trebuie să arate dumnezeul ăsta al tău dacă omul l-a plăsmuit după chipul și asemănarea sa!“3; rezultatul final – răzvrătirea:”-Dacă vrei să știi, m-am ocupat numai de cazul copiilor, care este și cel mai flagrant. Pământul nostru însă este îmbibat de lacrimi omenești, și numai la suprafață, ci mult mai adânc, până în miezul lui, dar despre lacrimile astea nu-ți mai spun nici un cuvânt, am circumscris anume subiectul. Nu sunt decât o ploșniță, și recunosc, cu toată umilința, că nu pot cu nici un chip să pricep de ce lumea asta a fost zidită așa cum o vedem. Cred că oamenii sunt singurii vinovați. Gândește-te, li s-a dat raiul, și ei au râvnit libertatea; au furat focul din cer, știind de la bun început că asta o să le aducă numai necazuri, prin urmare n-are rost să-i compătimim. O, mintea asta păcătoasă a mea, spiritul meu realist, euclidian, îmi spune suferința există, dar că nu e nimeni vinovat, că toate lucrurile decurg unele din altele, simplu și direct, că totul e trecător și totul se compensează, dar, vezi tu, astea nu sunt decât elucubrațiile lui Euclide! Îmi dau seama, și de aceea nu pot, nu, nu pot accepta să trăiesc după asemenea concepții absurde! Ce-mi pasă mie că nu există vinovați și că sunt conștient de lucrul acesta! Eu am nevoie de răzbunare, alminteri simt c-am să mă distrug singur. Și răzbunarea asta să nu se înfăptuiască cine știe pe ce lume, undeva, în infinit, cine știe când, ci chiar aici pe pământ, s-o pot vedea cu ochii mei! Am crezut în ea și vreau s-o văd cu ochii mei, iar dacă la ceasul acela s-ar întâmpla să fiu mort, vreau să mă scol din mormânt, căci mi-ar părea nespus de rău să se petreacă totul fără mine. Doar n-am suferit ca să îngraș cu ființa mea, cu ticăloșiile și suferințele mele, pământul pe care va înflori armonia viitoare, ca să se bucure de ea mai știu eu cine! Vreau să văd cu ochii mei ciuta tolănindu-se alături de leu și victima îmbrățișând pe cel ce-a înjunghiat-o. Vreau să fiu de față atunci când lumea va apuca să afle, în sfârșit, pentru ce a fost tot ce-a fost înainte. Dorința asta stă la temelia tuturor religiilor de pe lume, și eu sunt un om credincios. Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei? Iată o problemă pe care, eu unul, îți mărturisesc nu mă simt în stare s-o rezolv. Îți repet pentru a a nu știu câta oară: există nenumărate probleme; eu, însă, m-am oprit numai asupra copiilor, deoarece în cazul lor lucrurile despre care ți-am vorbit apar cu o limpezime incontestabilă. Ascultă, dacă toată lumea trebuie să sufere și ei și de ce armonia trebuie neapărat plătită cu prețul suferințelor lor? De ce trebuie să ajungă și ei bălegar, să îngrașe cu făptura lor spre binele nu știu cui, pământul pe care va înflori armonia viitoare? Îmi pot explica, bunăoară, solidaritatea întru păcat a oamenilor, după cum îmi pot explica și solidaritatea lor în răzbunare, dar nu văd cum solidaritatea întru păcat se poate extinde și asupra pruncilor, și dacă este adevărat că sunt și ei răspunzători, deopotrivă cu părinții, pentru fărădelegile săvârșite de aceștia, așa ceva, crede-mă, depășește înțelegerea mea, e un adevăr ce nu aparține acestei lumi! Probabil că un mucalit ar putea să-mi riposteze că în orice caz pruncul va crește cu timpul și va săvârși la rândul său destule păcate, dar ce ne facem atunci cu băiețașul acela de opt anișori rupt în bucăți de dulăi? O, Aleoșa, zău, nu vreau să hulesc divinitatea! Îmi dau seama ce cutremurare va fi în tot universul când tăriile cerești și toată suflarea pământească își vor uni glasurile ridicând un imn de slavă, când tot ce este viu sau care a trăit cândva pe lume va striga: Fiindcă atunci când mama va îmbrățișa pe călăul copilașului ei, pe cel care i-a ucis feciorul, asmuțind copoii asupra lui, și câteșitrei, înlăcrimați, vor mărturisi în gura mare:, desigur vom fi atins treapta cea mai înaltă a cunoașterii și totul se va lămuri. Ei, uite, aici este buba, tocmai cu gândul ăsta nu pot să mă împac! Și, cât timp mai sunt încă pe lume, mă grăbesc să iau măsuri. Vezi tu, Aleoșa, dacă într-adevăr mi-o fi dat să apuc vremea aceea, sau dacă am să mă scol din mormânt atunci ca să mă conving cu ochii mei, în clipa când mama va îmbrățișa pe gâdele copilului, se prea poate să strig și eu într-un glas cu ea: Eu însă nici atunci n-aș vrea să fac asemenea mărturisire. Cât mai e timp, deci, caut să-mi iau toate măsurile de apărare, și de aceea sunt hotărât să renunț cu desăvârșire la acea supremă armonie. Fiindcă armonia aceasta nu merită nici măcar o lacrimă vărsată de bietul copilaș chinuit, care se bătea cu pumnișorii în piept într-o văgăună infectă, rugându-se lui dumnezeu și vărsând la picioarele lui șiroaie de lacrimi, pe care nimeni, nimeni nu le-a răscumpărat! Nu merită, de vreme ce lacrimile lui au rămas nerăscumpărate. Și trebuie neapărat să se găsească o compensație, alminteri nu poate să existe armonie. Dar cum, te întreb, în ce fel? Mi se pare un lucru imposibil. Răzbunându-le? La ce mi-ar folosi răzbunarea, ce să fac, oare, cu iadul în care sunt azvârliți călăii, ce le mai poate ajuta iadul după ce au fost supuși la cazne și au murit în chinuri? Ce fel de armonie mai poate fi aceea, atâta timp cât admitem focul gheenei? Dorința mea e să iert și să îmbrățișez pe toată lumea, nu vreau să pătimească nimeni. Iar dacă suferințele copiiilor sunt sortite să se adauge noianului de suferințe necesare pentru răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu poate fi plătit cu un asemenea preț. Nu vreau, în definitiv, ca mama să îmbrățișeze pe ucigașul odorului ei, pe cel care a pus câinii să-l sfâșie! Fiindcă nu are dreptul să-l ierte! Din partea ei, n-are decât să-l ierte dacă vrea să treacă peste nemărginita durere a inimii ei de mamă, absolvindu-l pe călău; nu are însă nici un drept să-l absolve în numele copilului ei sfâșiat de copoi, nu are dreptu să-l ierte pe ucigaș chiar dacă însuși feciorul ei i-ar cere s-o facă! Și, dacă așa stau lucrurile, dacă nu-i e îngăduit să acorde această iertare, atunci unde mai este armonia? Există, oare, în toată lumea asta o singură ființă care să poartă și care să aibă și dreptul de a ierta? Nu vreau să primesc deci armonia, din dragoste pentru omenire nu vreau s-o accept. Mai bine să rămân cu suferințele nerăzbunate. Prefer să rămân nerăzbunat, chiar dacă nu am dreptate, fără să fi apucat să găsesc împăcarea sufletului meu mistuit de revoltă. Și apoi, cred că s-a pus un preț exagerat pe această armonie, biletul de intrare e prea scump pentru punga noastră. De aceea mă și grăbesc să-l restitui. Și, dacă vreau să fiu un om într-adevăr cinstit, sunt dator să-l restitui cât mai curând. Ceea ce și fac. Asta nu înseamnă că nu accept existența lui Dumnezeu, Aleoșa; mă mulțumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare.
-Asta e răzvrătire... murmură cu ochii până în pământ Aleoșa.
-Răzvrătire? N-aș fi crezut să aud din gura ta cuvântul ăsta, rosti Ivan apăsat. Crezi tu că cineva ar putea trăi tot timpul în răzvrătire? Ei, uite, eu așa vreau să trăiesc.”4
Vorbele lui Ivan conțin multă amărăciune – și conțin și un sâmbure de adevăr, însă doar un sâmbure; Ivan, ca și noi toți, posedă o viziune limitată – de aceea nu ar trebui să-și permită să facă observații pe care să le considere absolute asupra sistemului – pentru ca așa ceva nu este posibil – atâta timp cât sistemul te include, nu poți face observații cu caracter absolut asupra sistemului; ceea ce ar fi trebuit sa facă el și noi toți este să se încredințeze Creatorului său, care posedă o viziune absolută asupra vieții întregii omenirii și care 'ne va șterge toate lacrimile din ochi'... adică ne va da acea compensație după care el tânjea, va instaura armonia; primul păcat al lui Ivan (ce ne pândește și pe noi) este cufundarea în amărăciune. Biblia ne avertizează clar că nu trebuie să îngăduim 'amărăciunii' sa 'facă lăstari' în noi, ca să nu rodească mai apoi (așa cum a făcut și la Ivan!) în răzvrătire.
Traiectoria este una sinuoasă, însă în toate cazurile începe cu afundarea în amărăciune și sfârșește cu răzvrătirea. Atenție, așadar!
'Dați laudă Fiului, să nu se mânie!'... eu însămi cunosc foarte bine traseul acesta, căci am fost ispitită într-o perioadă 'să mă răzvrătesc', să mă lepăd de Dumnezeu și traseul ăsta a început cu afundarea în amărăciune. Nu vă hrăniți cu pâinea amărăciunii! Nu hrănește... produce inaniție... și are ca rezultat logic moartea!
Ca încheiere, amintițivă de acel verset din Sf. Scriptură ce zice:”Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuș Domnul este Lumina mea!”(Mica 4:8)
1 F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. I, editura Pentru Literatură Universală, traducere de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă, București, 1965, p. 322-323.
2 F. M. Dostoievski, op. cit., p. 324-325.
3 Ibid., p. 327-328.