Englezul suferă de „spleen”. Atunci când nu-și mai încape în baierele sufletului expansiv, veșnic în căutare de provocări, își pune plictiseala în cui și purcede la drum, mânat de un duh aparte – duhul descoperirii. Vastitatea fostului commonwealth victorian se explică nu atât prin dorința de a cuceri, cât, mai ales, din pornirea interioară de a fi peste tot, de a ști tot, de a vedea tot ce lumea poate oferi și de a filtra prin prisma flegmatismului britanic. Leacul acesta al turismului terapeutic funcționează și în cazul altor nații. Diferă, poate, doar motivele care îl aruncă pe călătorul „nebritanic” în vâltoarea drumurilor (nevoia de a explora, nevoia de a te confrunta cu o altă cultură și de a a o compara cu aceea din care provii, nevoia de a te simți superior sau, din contra, mărunt și nesemnificativ, nevoia de a fugi de realitate, de a evada, etc)
Ca român, în momentul în care am stabilit itinerariul pentru vacanță cu destinația - capitala Ungariei, am fost mânat de câteva curiozități. În primul rând să văd dacă maghiarii sunt atât de mândri, orgolioși și suficienți, după cum se bârfeșe prin târg, dacă Budapesta, capitală europeană este la fel de europeană ca Bucureștiul, dacă gulașul unguresc este mai gustos decât sarmalele cu mămăliguță, și, în fine, să depășesc complexul provincialului necălătorit decât prin cea Românie. Evident, m-au intrigat și câteva fotografii din Budapesta, găsite pe un site la întâmplare, atunci când, în momentele de insomnie, îmi lăsam ochii și mintea să hălăduiască pe tarlaua cibernetică a internetului. Îmi mai trebuia un mijloc prin care să ajung și fizic în spațiul plin de culoare al Budapestei.
Nu s-a întâmplat ca în poveste să trecem prin gaura de iepure pe tărâmul minunilor. Din nefericire a trebuit să ne confruntăm cu găurile din asfalt, să le ocolim sau să le luăm voinicește sub roți, rugându-ne să nu cedeze bietul Tico, pe care l-am ales ca mijloc de transport. Călătoria a fost un test de anduranță și pentru om și pentru mașină. S-a întâmplat ca din toate cele 365 de zile ale unui an să o alegem exact pe aceea în care a nins, a viscolit, s-au înzăpezit drumuri și a plouat cu șoferi iresponsabili, căliți în trafic bucureștean.
Cu cât ne apropiam mai mult de graniță, cu atât se uitau mai uimiți la noi angajații de la stațiile de benzină. E drept că în peisajul înghețat un Tico făcea notă discordantă, fiind o apariție neverosimilă, mai ales că Bacăul de pe plăcuțele de înmatriculare se afla undeva, departe, în spatele munților. Un Tico de Moldova la Sibiu, în capitala culturală europeană? De ce nu? Un Tico plin tot de zăpadă la Arad, și încă mai merge? Asta chiar că-i de tot. Și unde mergeți, băieți? În minte îmi suna versul „Din pristolul de la Roma să-i dau calului ovăz”, dar nu răspundeam decât scurt, posac: Budapesta. Oricum, pe viscolul respectiv, Roma era la fel de departe ca și Budapesta, undeva aproape intangibilă.
Zăpadă a fost până după Szeged, la intrarea pe autostradă. Acolo iarna a capitulat în fața utilajelor de dezăpezire și a vitezei cu care se circula. De la volan, apreciezi frumusețea unei țări întâi după calitatea asfaltului - altfel preparat, după o rețetă numai de ei știută și nedivulgată, Doamne ferește, și la vecinii răsăriteni. Probabil, datorită lirismului românesc, la noi se mai pun și ceva doruri de bituum, doine de jale și prundiș de pe valea plângerii atunci când se toarnă „străzi”. Brusc, te simți ca un muntean al lui Sadoveanu pogorât de pe poteci oable în ceea ce, pe bună dreptate, se numește stradă. Apoi vine momentul revelației când citim pe o plăcuță „M45”. Adică Ungaria are cel puțin 44 de alte autostrăzi, la fel de line și la fel de late, adică deja nația maghiară nu e hurducăită, adică deja îi simțim ca pe niște oameni relaxați, deschiși, neînghesuiți, cu orizonturi, deși încă nu îi văzuserăm aproape deloc până în acel punct (pe autostradă nu sunt pietoni, nici bicicliști, nici căruțe). Străzile sunt liniile din palma unei țări. Ele spun tot: cum au știut să-și gestioneze trecutul, cât cap au pus, câtă inimă, și îți întrevăd viitorul, la fel de nehurducăit ca sutele de km de asfalt.
Uimirea devine perplexitate atunci când realizăm că suntem în Budapesta dar ... încă suntem pe autostradă. De fapt - ne-am dat seama după aceea - Budapesta este Roma lor. Toate autostrăzile duc până aproape în centru, unde se „îngustează” din 3 benzi pe sens în patru sau chiar cinci. Întrebarea care îți răsare imediat în creieri este: cum au reușit să adapteze infrastructura la necesitățile omului modern, fără să facă un compromis distrugător pentru oraș? Uite că s-a putut. Au construit pe deasupra - poduri, pasarele, fără să dărâme nimic, și astfel infrastructura din Budapesta este un șir de bucle, întretăieri etajate de străzi și pasaje. Vorbeam la început de complexul provincialului care se vindecă îndeobște cu o supradoză de oraș-urbe-citadelă. Ei bine, nu se vindecă, ba din contra, se adâncește atunci când, instinctiv, îndrăznești să faci comparații. Încercam toți patru să nu ne lăsăm cuprinși de exaltare și să privim totuși obiectiv spectacolul citadin. Eu, spre deosebire de ceilalți trei, cu un ușor orgoliu național, chiar căutam nod în papură. „Mda, au un oraș frumos, la prima vedere. Cum arată de pe trotuar, văzut la pas?”
Ca în orice capitală, mă așteptam să întâlnesc un gulaș disarmonic de nou și vechi, care să-ți lase senzația unei realități diacronice, ca o plimbare printre epoci între care au survenit fracturi. Așteptam malițios să le arăt prietenilor mei vreun termopan pe o clădire istorică (așa cum am văzut în Sibiu la Turnul Breslelor), vreun burlan de centrală termică spărgând obrazul unei catedrale gotice, vreo clădire antică restaurată cu galben nebun sau cărămiziu, ceva care să mi-i arate pe unguri un fel de români care, însă, au avut bafta să formeze un imperiu la un moment dat. Nu spun că nu există aceste lucruri, doar că eu nu le-am văzut.
După cum spunea un fost ministru de externe român, în timp ce toate națiile se luptă pentru un viitor mai bun, ungurii se luptă pentru un trecut mai bun.

Lucrul acesta devine evident atunci când te plimbi fără noimă
pe străzi. Exercițiul cognitiv solicită, ce-i drept, o doză de
temeritate amestecată cu inconștiență. Fără să îți rătăcești busola,
fără să nu mai știi unde ești, fără să îți pierzi la un moment
dat orice urmă de speranță că te vei putea întoarce de unde ai
plecat (respectiv de la hotelul studențesc), nu se poate cunoaște
cu adevărat Budapesta. În momentul în care privești tridimensional
și nu doar în pământ, ți se dezvăluie un mare adevăr. Simți aproape
palpabil respectul pe care maghiarii îl au pentru patrimoniu.
Clădirile vechi sunt la fel de proaspete și de viguroase ca în
momentul facerii, iar dacă între ele hazardul a făcut să
apară un edificiu modern, din sticlă, construcția e
atât de discretă încât parcă își cere scuze pentru propria
existență. Trebuie să trăiască și noul cumva în mijlocul istoriei.
Trăiește cu eleganță, armonizat, neagresiv, umplând spațiile libere fără să iasă în față, fără ostentația eclipsării trecutului. Ba mai mult, ai surpriza să descoperi la parterul unor astfel de clădiri recente magazine de suveniruri și anticariate – un soi de acord de parteneriat semnat între epoci, pentru a coexista fluent.


Dacă ieși dintre străduțele Pestei ajungi la Dunăre, calmă și unduioasă, străbătută de ambarcațiuni ușoare, de agrement. Simțeam ușor imfatuată decizia maghiarilor de a confisca marele fluviu, de a-l face un bun național în inima capitalei. Ce-i drept, a fost un rechizitoriu blând, realizat cu acceptul fluviului. Dacă tot trebuie să treacă printr-un mediu populat, o face maiestuos, contaminând și locul cu propria măreție. Dunărea curge calm, imperturbabil, la fel și oamenii, liniștiți și fără turbulențe, la fel și orașul se desfășoară molcom pe cele două maluri.
De o parte și de alta, așezate față în față ca într-un dialog arhitectonic se ridică două simboluri ale puterii statale: Castelul Buda (fost palat imperial) și Palatul Parlamentului.
Privitorul își mută atenția de la una la alta, intră și el în dialog cu clădirile, le chestionează și acestea îi răspund. Sunt acolo pentru a glorifica o nație, pentru a păstra viu (și nu îmbălsămat) un trecut în care oamenii au crescut pe verticală în creneluri, arce și turle, dantelării de piatră, înțepeniri eterne ale unei frumuseți aspre, „imperiale”.
Traversând Dunărea pe Podul cu Lanțuri ajungi la intrarea în Districtul Castelului, unde este interzis accesul cu mașina și se poate ajunge doar cu funicularul sau pe alambicatele scări de piatră. Ne așteptam, datorită limitării accesului, să găsim o desfășurare muzeală a unor edificii bântuite de fantome sau, mă rog, purtând doar urma unei locuiri lumești. O altă surpriză ne aștepta. Districtul castelului este, de fapt, un mic burg, mustind de oameni care au privilegiul de a-și duce zilele acolo, în multele clădiri, rămășițe ale fostei curți regale. De ce spun că este un privilegiu să locuiești acolo? Un prim motiv este amplasarea districtului pe un deal apărut în procesul de cutare a scoarței special pentru a fi rezidență regală. De pe acel deal poți privi spre toate punctele cardinale fără a întâlni obstacole în câmpul vizual. Încercam să ne punem în pielea unui eventual rege huniard și să simțim cum e să ai tot orașul desfășurat la picioarele tale, toți supșii trăind și respirând pentru a ridica ochii să te privească. Natura a construit un fel de piramidă pentru rege iar regele s-a așezat acolo pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, pentru a media dialogul dintre oameni și cer.
De acolo, de la mijloc între sus și jos, cu puțină deschidere sufletească, orice om se poate simți rege. Categoric întregul district a fost transformat recent în zonă turistică nu din considerente financiare. Taxa de acces în majoritatea monumentelor este aproape modică, inclusiv pentru români. Motivul, ușor orgolios ce-i drept, este altul. Veniți și vedeți ce priveliște poate avea un rege. Veniți să gustați din splendoarea vizuală de care dispun doar capetele încoronate maghiare. Veniți să ne înțelegeți de aici, de unde se hotărau destinele noastre și veți vedea că regii noștri au luat decizii de sus, privind spre întreaga nație și fiind deasupra lor doar nemărginirea.
Încercam să ne imaginăm chipurile celor care dictau din castel, dar cum mintea nu găsește decât reprezentări familiare, din propria cultură, făceam un puzzle, suprapunând chipurile unui Ștefan sau Mircea peste imaginea Castelului Buda, să vedem dacă se potrivesc. Nu se potriveau. Aveau fermitatea, asprimea și ambitusul necesar pentru a se încadra în peisaj, dar le lipsea ceva: poate o doză de rafinament, poate conștiința autovalorizantă de monarh semizeu, poate liniștea și deschiderea stepelor din care au migrat huniarzii, (ai noștri fiind căliți în spații constrictive, limitatoare de orizonturi), poate o Dunăre care să nu îi despartă doar de dușmani, ci să le curgă prin inimă, poate multe altele știute doar de unguri.
Chipurile de care aveam nevoie pentru a înțelege se aflau în alt loc, înțepenite în bronz. Maghiarii au avut inspirația ușor narcisistă de a condesa întreaga istorie națională într-un singur grup statuar monumental. În Squarul Eroilor, aflat în cealaltă parte a orașului, au pogorât toți în stradă, începând cu Arpad, într-o desfășurare de atitudini barbare și virile, într-o înghețare de gesturi marțiale și poze auguste. Cei pe care îi așteptai să-ți vorbească în Districtul Castelului îi găseai aici, în afara meterezelor, descinși printre supușii lor, pentru a fi atinși. Sus, la castel locuiau fantomele lor fără chip.
Aici, în piața publică, fuseseră turnate în bronz și blănurile păgâne, de sălbatici nomazi, și platoșele grele de cavaleri creștini, și sceptrele, și paloșurile în cruce, și scuturile ireal de mari, și carele de luptă, și arcurile încovoiate, și încleștarea bătăliilor, și rictusul învingătorilor. Cât i-a costat oare pe maghiari să dezvolte un asemenea cult al eroilor? Făceam calcule estimative pentru a determina investiția doar din Squarul eroilor. De fapt, impropriu spus investiție, din moment ce, într-o societate capitalistă, noțiunea deține intrinsec și ideea de amortizare a investiției, iar aici statuile nu percep taxă într-o piață publică.
Nația maghiară, în momentul de față, este așa cum este nu
datorită trecutului, ci datorită respectului față de trecut. Chipurile
mobile ale trecătorilor par să spună: ceea ce am fost ne pruncește să
fim ceea ce suntem. Eram, la ei acasă, români printre maghiari, și diferențele erau clare. Pe străzi ei discutau aproape în șoaptă, parcă pentru a nu deranja strămoșii, în timp ce noi ne manifestam exuberant, uneori chiar deranjant. Ei afișau o sobrietate imobilă, în timp ce noi ne jucam rolurile histrionice de „latini”, ei purtau discuții argumentative, noi ne contraziceam, ei interiorizau emoția, noi o lăsam să explodeze. Am tras noi concluzia că diferențele nu țin de trăsături genetice, nici de rasă. De vină este cultul eroilor care la noi nu există. Cum ar arăta românii educați să simtă că descind din Basarabi și din Mușatini, că le curge sânge brâncovenesc prin vene, că Ștefan nu le-a lăsat doar mănăstiri ci și un testament moral, că Mircea nu a bătut la Rovine ci a asigurat un viitor de care trebuie să fim demni, că un Cantemir nu a descris Moldova ci a făcut parte din ea.
Ne-am întors acasă animați de sentimente ambigue. Simțeam nevoia să îi aplaudăm și să le spunem un „Ei, bravos!”. În mașină rula în surdină o melodie de-a Adei Milea: „Dormi în pace națiune / Că prezentul nu se pune!”, apoi altă melodie: „A murit Vasile! Pam – pam!”