Am să vă spun o poveste. O poveste adevărată, că de n-ar fi adevăr , ce rost ar mai avea povestea noastră? Toate poveștile au un sâmbure de adevăr și așa s-au păstrat până în zilele noastre. Ei, doar n-o să credeți că nu a existat Făt Frumos, Balaurul cu șapte capete sau Ileana Cosânzeana, ce să mai spunem de pitici sau uriași, Peștișorul de Aur sau Pasărea Pheonix…Toate toate au exixtat și poate mai sunt și astăzi, numai că tu, dragă copile nu trebuie decât sa închizi ochii și le vei vedea.
Undeva în munți, într-o peșteră săpată în piatră ,trăia, de lume uitat, un bătrân, despre care, cei care l-au văzut spuneau că trăiește acolo de la facerea lumii. Nu știe nimeni ce e cu el dacă a avut la vremea lui vre-o băbuță sau dacă a fost și el tânăr, nimeni nu știa nimic. Cei care au apucat să stea de vorbă cu el, ziceau, că atunci când era copil moșul încă mai zburau pe cer dragoni de foc și în mări trăiau oameni, oameni cu trupul de smarald care ieșeau din ape doar noaptea să privească stelele și să stea de vorbă cu ele. Iar pe pământ trăiau Titanii, Ciclopii și Giganții,
Ei dragii mei …Bătrânul acesta era tare ciudat. Dimineața ieșea în fața peșterii sale și privea către piscurile munților și cum ridica el privirea așa se ridica și Soarele. Da, nu glumesc deloc. Avea bătrânul nostru cerul în ochi și-n inima sa întreg pământul și mai avea pe lângă el o sumedenie de animale care nu-i ieșeau din cuvânt . Dacă moșul se supăra , atunci cerul se întuneca și se porneau ploi cu fulgere și tunete, mările se învolburau și vânturile smulgeau copacii în drumul lor.
Ei acum nu ca să mă laud, dar într-o zi am ajuns și eu să vorbesc cu el. L-am găsit în fața sălașului său, stând pe o buturugă și privind dansul norilor ce se ridicau ușor din roua dimineții la răsăritul soarelui . Mi-a făcut un semn din toiagul ce-l ținea în mâna sa și parcă cuprins de vrajă, m-am așezat pe buturugă lângă el. Am căutat să-i vorbesc să-l salut dar parcă cuvintele îmi erau înghețate nu puteam decât să privesc și atât . Eram ușor și parcă mă înălțam încet alături de Bătrân . Norii se lăsaseră la picioarele noastre ca un drum. Nu mai știam nimic de mine, vedeam lumea acolo jos ca un furnicar. Orașele doar cât să le ții in palmă iar oamenii ... oamenii erau mici, mici de tot ca niște fire de nisip. Ai fost cititorule vreodată cu avionul? Să știi că așa cum ai văzut tu lumea de sus așa o vedeam și eu, numai că eu nu-mi simțeam nici corpul și nici măcar nu știam dacă zbor sau doar plutesc. Apoi am văzut mările și oceanele, cât priveai pe intreg cuprinsul doar un albastru infinit. Doar ici și colo câte un punctișor mic, care bănuiam eu că, trebuie să fie vre-un vapor . Ușor ca un puf de păpădie am aterizat într-o pajiște plină de verdeața și străjuită de pomi bătrâni ca moșneagul meu și plini de floare cu un parfum îmbătător . Era tare ciudat totul. Petalele florilor ce se scuturau din pomii aceștia se ridicau în sus tot mai sus devenind apoi păsări de mii de culori ce cu ciripitul lor umpleau de sunete nemaiauzite tot ce era în jur. Apoi în stoluri plecau catre alte tărâmuri. “Acestea sunt – visele -” -îmi spuse bătrânul . m-am întors înspre el să-l întreb unde se duc, dar el dispăruse nu mai era nimeni lângă mine, doar printre pietrele mici, un fir de apă își croia drumul. O apă limpede precum cristalul ce mă îmbia să beau și parcă în același timp ceva mă oprea.“Sunt însuși cărarea ta “mi-a răspuns apa în șoapta-i cristalină. Îmi port izvoarele, printre pietre și maluri abrupte, pajiști de smarald și dealuri scăldate de soare , pâna ne întâlnim toate izvoarele. Acolo, în dansul soarelui ne luam zborul și plutim deasupra oamenilor ca mai târziu sa ne naștem din nou. Am închis ochii ți foșnetul frunzelor și șoapta izvorului și ciripitul păsărilor, într-o muzica divină s-au transformat. Apoi vocea bătrânului o auzeam ca o șoaptă din mine venită, – e muzica ta. Fiecare om are simfonia lui lui, numai e de el auzită. – M-am lăsat cuprins de farmecul sunetelor înălțându-mă ușor, eram un glob de lumină ce pluteam printre alte mii de globuri într-un univers infinit. Visam.... un val de căldură liniștit pătrundea în mine și o stare de pace era peste tot. Sunt un glob, sunt o muzică, o șoaptă, un vis....sunt..... infinit.
M-am trezit cu primele raze ale soarelui cu primul foșnet al frunzelor în strigătul unui cocoș ce a iubit în prima dimineață de toamnă.