I.

Miercuri, 26 Septembrie 2007

Sa ii ierti pe cei care nu iau pana in mana de frica celorlalti care au facut-o deja. Mi-a spus asta cu subinteles pentru ca asa scria Coelho undeva. Si pentru ca nu trecusera mai mult de 3 zile de cand eu ii marturisisem teama mea de ridicol in fata hartiei la gandul ca exista, de exemplu, Cartarescu.

Nu sunt deloc adanc scufundata in marile probleme ale lumii, traiesc destul de superficial la suprafata ei, chiar, si toate cartile pe care le-am citit par sa nu fi lasat in constientul meu decat urme foarte vagi. Imi fac singura speranta ca m-au marcat mai mult subconstient si ca, prin intreprinderea mea cu “pana”, vor gasi o supapa catre realitate si prezent si ca se vor materializa in fragmente concrete, rotunde, inteligibile si diferite de orice alta creatie a mintii umane. Adica originale.

Nu tin sa fiu comica dar mi-e frica de tragic, de teatral, de tot ce e superincarcat de emotie sfasietoare si atunci adopt stilul care imi ascunde cel mai bine trairile interioare. Eu ma rup in fasii zdrentuite cand sufar, ma desfac interior ireparabil, ma surp, oh, Doamne, experimentez trairi extreme, la limita suportabilului, desigur pentru niste materii absolut puerile. E groaznic, ma gandesc, pentru cei din jurul meu sa ma vada in momentele maxime de jale si sa nu reuseasca sa inteleaga motivul. Motivul exista intotdeauna, il creez eu dupa ce incep manifestarile, tocmai pentru a-mi justifica prabusirea, pentru ca, in adancul inimii mele mi-e rusine de ea, si stiu ca e intru totul nejustificata. De aceea, cand scriu, rad, ca si cum eu as fi undeva pe un acoperis si problemele mele jos, sub mine, petrecandu-se singure, in contumacie, in timp ce eu le privesc zambind pasnic, intr-o zi calduta de toamna, ferindu-mi privirea de soare si de suvita de par pe care vantul mi-o gadila pe fata.

Probabil sunt depresiva, trebuie sa intreb un psiholog.

Dar trebuie sa scriu. Adica am inceput sa simt ca gandesc degeaba, inutil. Gandesc multe lucruri pe care nu le spun nimanui, care se pierd, - probabil ca nu de tot, si gandurile sunt substanta, sau energie, se duc undeva dupa ce sunt zamislite de sinapse, se depun, se amesteca cu ale altora, ingroasa fluidele universale, ce stiu eu?, de exemplu ca recifele de corali care cresc, cresc, si intr-o zi, dupa nu stiu cate sute de mii de ani, te trezesti ca ai in mijlocul marii o insula de toata frumusetea. Si nimeni nu stie ce e dincolo de solul acumulat la suprafata. Asadar gandesc si as vrea ca materia asta sau energia asta pe care o consum sa devina organica. Adica, sa hraneasca. Cand fumez, ma uit la ce ramane cand se stinge bila de jar si cenusa imi aminteste de sotia lui Lot, transformata in bulgare de sare. Cenusa. Anorganica. Moarta, fara nici o sansa de a germina. Sterila.

Pentru ca nimic nu mi-e mai necunoscut ca propria “mine insami”, singura mea solutie e “sa ma cobor adanc in suflet”, ca un diver pe langa reciful de corali, sa observ, sa fotografiez, sa nu ating nimic – exista diverse lucruri periculoase pe fundul mintii, ca si pe al marii, sa stau in imersiune respirand cu calm, fata in fata cu realitatea, infruntand riscul de a ramane fara aer in masinarie sau de a ma intalni cu “rechinul Ciocan”. Asta e o gluma cu dublu inteles.

Sa ies la suprafata incet, jumatate de metru cu jumatate de metru, dizolvand in impresii si imagini presiunea ideilor, in timp ce ma reobisnuiesc sa respir aerul fara apasarea din piept a primelor reactii.

Acum ca am aruncat o privire pe fundul marii – al Marii Rosii, daca trebuie sa mentionez- de deasupra, snorkeling adica –nu stiu cum se spune in romaneste- si am descoperit – socant – o alta dimensiune a intelegerii, a existentei, destul de comuna de altfel si deloc noua, pot sa-mi creez un model personal al subconstientului. O alta lume exista la numai o pojghita infima de lumina care se reflecta: treci privind prin masca de suprafata milimetrica ce retransmite moleculele solare, impiedicandu-te sa vezi de deasupra, si te desparti de tot instantaneu, schimbi realitatea, sau ceea ce numesti tu realilate, cu rezultanta altor axe, ca Alice in Tara Minunilor – cred ca asa trebuie sa se fi simtit si ea dupa ce manca prajitura, se facea mica si reusea sa treaca pe usa catre lumea cealalta. ( Aici putem vorbi si despre moarte, daca tot am pomenit de lumea cealalta, dar as cadea in desuetudine, cel putin asa am senzatia).

Joi, 27.Septembrie 2007

Personajele lui Murakami trec prin pereti in alte dimensiuni, sau prin locuri speciale si misterioase din mijlocul padurilor lui coplesitoare, sau sunt transportate cu liftul intre doua realitati – niciodata nu simti ca si-ar pune problema ca e anormal – hm, realismul magic, - sau ca se intreaba care dintre cele 2 variante este “adevarata”, nimic nu e minciuna, tot ce poate inventa mintea este adevar, suntem sase miliarde de minti pe planeta si toti vedem numai ce si cum ne place noua.

Asa ca, daca ne place, putem sa credem ca moartea nu e decat o trecere printr-un perete-gaura in timp si spatiu, o scufundare in Marea Rosie, ca Alice pur si simplu moare cand intra pe usa in Tara Minunilor.

Nu vreau sa fac pe desteapta, dar am impresia ca intre vis, moarte, halucinatie, imaginatie nu e o diferenta prea mare.

Revin la idiosincrasia mea cu marea. Cand te scufunzi in apa ti se schimba brusc paradigma. Distantele, masurile sunt nesigure, inselatoare. Imi intind mana in fluidul de lumina fragmentata si nestatornica si mana mea e mai aproape, mai scurta, mai groasa, poleita. Apa e o lentila mincinoasa. Modifica realitatea. Deformeaza. Sau doar ea spune adevarul? Unde e centimetrul centimetru si kilometrul kilometru? (Tind sa cred ca in aer perceptia e corecta, pentru de-aia traim noi pe uscat si nu in apa, si cred ca pestii in apa apreciaza distantele la fel ca noi pe uscat si ca si ei ar fi la fel de mirati ca noi daca ar putea scoate capul in dimensiunea noastra).

Mi-a fost frica sa-mi scufund fata in apa prima oara cand am coborat de pe vapor in mijlocul marii Rosii, la ... Ma deranja masca, ma sufocam incercand inutil sa respir pe nas, nereusind decat sa creez vid intre fata mea si siliconul ei, al mastii. Nu ma puteam obisnui si controla sa respir pe gura, prin “furtun”, a carui prezenta intre dinti imi provoca senzatia de greata. Pulsul imi crescuse cosiderabil din cauza efortului depus pentru a ma mentine la suprafata ( de cele mai multe ori oamenii se inneaca pentru ca se zbat sa ramana la suprafata) si de a infrunta valurile.

Eram deja la 30 de metri de vapor si constientizam ca e momentul sa indraznesc o privire sub apa sau sa ma intorc. Am indraznit. Pret de 3 secunde. Uimitor. Pentru 3 secunde, totul s-a oprit. Timpul, frica, adevarul. Totul se misca altfel dincolo. Sau sta altfel. Intr-o liniste lichida si grea. Peretele de coral ESTE, pur si simplu. Ca un gard de gradina in care auzi merele inrosindu-se la Soare. Si un peste oval cu dungi albastre, inert, ca o frunza sau ca un pendul invins de inertie, leganat de curent. O privire ca o fotofrafiere. Si gata. 3 secunde.

Am revenit dupa 5 minute, de data asta fara teama. Din nou, aceeasi imagine. Un perete de coral si un peste. Eu mi-am pierdut notiunea de mine. Instantaneu s-au calmat toate, corpul meu s-a dizolvat in mare, m-am integrat in curent. Imi auzeam respiratia profunda si inima batand. De jur imprejur limite: peretele de coral in fata, nisipul jos pe fund, la 15 metri de mine, intunericul in toate celelalte parti. Un fel de acvariu supradimensionat. Pierd senzatia de spatiu si timp. Sunt in mijlocul Marii Rosii dar tot ce simt e tot ce vad. Marea Rosie e numai decupajul acesta vizibil. Nu vad deasupra mea si nu simt ca plutesc, ci ca fac parte din. Ma pot misca quatrodimensional.

Tot ce spun eu acum e bine cunoscut de catre scufundatori si snorkeleri. Nu stiu daca toti isi analizeaza propriile senzatii in momentul imersiunii sau daca se lasa pur si simplu cuprinsi de entuziasmul imaginilor. Eu nu ma pot bucura indeajuns daca nu simt. Senzatiile sunt cele care mi se intiparesc mai bine in memorie. Figura unui om, fotografia unui munte, detaliile, dispar, dar pastrez mereu golul din stomac, taierea respiratiei, oprirea inimii, tremuratul picioarelor, ameteala. Asa cum, cand ma gandesc ca il strang in brate pe Al, il simt acolo, ma infasor toata in jurul lui, il aglutinez, cand el e la 2000 si ceva de km departare.

N-am sa pot descrie niciodata ce mi s-a oferit privirii in timpul “scufundarii”, asa cum a descris Cartarescu acvariul lui de Bucuresti. De cati ani ai nevoie ca sa alimentezi mintea cu niste imagini pana ca ele sa inceap sa-ti curga prin sange, cu sangele prin creier, sa le simti in varful degetelor pe dinauntru, visceral, zbatandu-se pe sub coaste? Asa am crezut intotdeauna ca trebuie sa simti ca sa poti sa scrii, ca romanele tale ar trebui sa se zbata sa iasa din tine, asa cum te zbati sa iesi din mijlocul unui vis vascos, in care esti in pericol dar mainile iti sunt prea grele pentru a le putea ridica sa te aperi, si strigi dar nu se aude nimic, nu mai ai voce, nu e nimeni sa-ti sara in ajutor, nu tu deus ex machina, si te simti cuprins de neputinta si de deznadejde si ti-e atat de frica pentru ca ce nu cunosti trebuie sa fie raul absolut, dar cumva realizezi ca e doar un vis si ca la un moment dat se va termina, dar are vointa proprie si inca nu e momentul, dar tu devii erou, iti dai puteri supranaturale, te lupti cu nimicul in forma hidoasa, devii agresiv, oh, Doamne, devii tu insuti Raul absolut, strivesti fara mila personajul acela care te-a pus in pericol, si te trezesti victorios dar ti-e rusine si frica de tine insuti, de ce a putut sa zamisleasca mintea ta necontrolata de ratiune.

Sunt pasionala. Si repezita. Si inconsecventa. Indisciplinata in idei. Le las intai sa navaleasca, sa se amestece, le imobilizez superficial una cate una spunandu-mi ca o sa ma intorc la fiecare dintre ele ca sa le aprofundez.

Cel mai mult ma sperie ca trebuie sa scriu adevarul sau ca adevarul meu poate sa-i raneasca pe cei care ma iubesc. Nu as putea sa mint in cartile mele. Si ei ar sti si tot ce as inventa de dragul artei si al ideii ar fi motiv de indoiala, de exemplu daca as spune ca sunt o eleva de 17 ani indragostita de proful ei de romana, unii ar putea sa creada ca criu literatura ieftina, dar cei care ma cunosc, ar spune asa:
1. Mama – copil fara minte, numai la prostii iti sta capul in loc sa-ti vezi de scoala!
2. Radu – ar fi gelos, el n-a iubit pe nimeni asa cum ma iubeste pe mine, dar eu am mai trait odata – sau de mai multe ori – situatia asta.
3. Profu de Romana – nu stiu ce ar zice, cred ca a banuit, asta nu ar fi decat o confirmare
4. Sotia profului de romana – groaznic, nici nu pot sa ma gandesc.


Arta cere sacrificii? Asta e? Iti cere sa nu te gandesti prea mult la ceilalti? Sa spui adevarul?

Eram in Den Haag, in centru, il asteptam pe Radu sa ma culeaga dupa o zi de colindat. Ma durea spatele, corpul meu era propria mea unealta de tortura, nu aveam nici cea mai mica idee cat timp mai are de trecut pana cand are sa ma gaseasca. In situatiile astea incerc sa imi pastrez calmul, singura solutie este sa iti pastrezi calmul, nu rezolvi nimic daca te zbati – vezi Marea Rosie – si zambeam.

“Hi”, langa mine, imi intinde mana, mica, neagra, o tipa - nu pot sa-i spun doamna sau domnisoara sau persoana pur si simplu, ma intreaba daca am timp, desigur ca am timp, doar astept ceva, pe cineva, asteptarea e timp, de ce sa nu am timp? Vrea cumva sa mi-l vanda pe Dumnezeu, are in buzunar flyere ieftine cu nu stiu ce noua doctrina sfanta care sa-ti deschida ochii si sa te salveze inainte de a atinge, in cadere, fundul prapastiei numita Pacat.

“Eu cred in Dumnezeul meu”, ii spun si zice “Foarte bine, dar as vrea sa-ti pun cateva intrebari”. (Nu cumva Sfintii Apostol aveau studii de marketing?)

“Esti un om bun?” Ha, scurt circuit: Nu stiu ce sa-i raspund la intrebarea asta. “As vrea sa pot sa spun ca da, oricum sunt mai buna decat altii asa cum sunt mai rea decat altii, totul e relativ, ce e bun si ce e rau, daca totul e de la Dumnezeu”, aceleasi zeci de intrebari tocite de-atata repetat, oricum sunt in incurcatura.

“Hai sa aflam daca esti un om bun, bine?”, ma intreaba zambind tot timpul cu condescendenta celui care stie dinainte raspunsul, un fel de educatoare de gradinita care trebuie sa explice copiilor concepte complicate pe intelesul lor material si bidimensional. Normal ca sunt de acord, doar am timp si sunt curioasa cum o sa scoata ea la suprafata adevarul pe care eu il incerc cu turnesol de 32 de ani.

“Ai mintit vreodata?” , “Da, normal, nu numai o data, dar asta ma face un om rau?, adica, nu am facut-o niciodata cu scopul de a insela, de a induce in eroare, de a pacali, ci mai mult de a ma apara sau de a nu rani cu un adevar prea putin important dar dureros, de exemplu ca atunci cand prietena ta te intrebeaba daca ii sta bine cu rochia scurt, stramta cu volane in care arata ca un carnat, dar tu ii spui ca e minunata, pentru ca ei oricum ii place, altfel nu si-ar fi cumparat-o, si daca i-ai spune adevarul, ar crede ca spui lucrul ala urat numai din invidie, pentru ca ti-ai dori si tu o rochie din aia dar nu ai avut norocul ei, si n-ar mai vrea sa fie prietena ta. Sau unui bolnav incurabil care te intreaba cat mai are de trait sa-i spui dupa experienta mea cel putin 6 luni, cel mult 2 ani jumate, cand tu stii ca daca el stie asta va muri mai devreme pentru ca mintea lui nu va mai vrea ca el sa traiasca si deznadejdea si depresia o sa-l consume inainte de boala insasi?”

“Da”, imi raspunde ea, “trebuie sa spui adevarul in fiecare situatie, indiferent de consecinte, numai adevarul, pentru ca Dumnezeu a zis sa nu minti!”

Indiferent de consecinte? Inseamna ca sunt prea lasa ca sa fiu un om bun. Am hotarat ca o sa mint in continuare, ca nu o sa-i spun niciodata sefului meu ca il consider prost numai pentru ca asta este adevarul si nici mamei mele ca uneori cred ca tata s-a apucat de bautura din cauza ei, ca n-a mai suportat, asa cum nu mai suport nici eu crizele ei si presiunea, si pe ea.

Dar nu pot sa mint cand scriu.

De fapt, sunt un actor prost. Nu pot sa-mi controlez privirea si nu pot tranti minciuni cu nonsalanta, ”Ochii tai vorbesc !” mi-a spus, si cred ca cine se uita in ochii mei in momente de emotii intense, ma vede goala, pe dinauntru, fara perdea, indecent de expusa, total vulnerabila.

Ciudat, am visat de mai multe ori ca mergeam dezbracata pe strada in urma unor situatii stranii, si ma simtem rusinata dar imi tineam fruntea sus, de parca era ceva normal, si toti se uitau la mine dar nu radeau, nu ma aratau cu degetul, nu se excitau, nu eram nici frumoasa, nic urata, doar goala, pe mine nu ma interesa ce gandesc ei, stiam doar ca trebuie sa-mi fie rusine, dar ca trebuie sa-i infrunt. Am pus visul asta pe teama mea de ridicol, pe frica mea pana la disperare de a se rade de mine, pe umilinto-fobia mea.

Din nou ciudat, nu ma simt niciodata expusa sau vulneralbila cand cineva imi intra in suflet prin ochi. Dimpotriva, am senzatia ca il pot prinde acolo, inauntru, pe acel cineva, ca il stapanesc, ca il inconjor, sunt apa Marii Rosii, dimensiunile mele sunt nemasurabile si inselatoare, il ratacesc in mine, sunt complicata, nu reuseste sa ma inteleaga, nu mai stie unde este Nordul, cum sa se intoarca acum la vaporul lui? Daca inchid ochii pata de lumina dispare si ea, ar trebui sa dispere, e pierdut, dar nu, eu nu inchid ochii, iar el ramane de bunavoie, nu-i asa, Radu? Te-ai avantat sa te uiti in ochii mei si acum eu trebuie sa mint pentru ca te iubesc, si sa nu-ti spun ca am iubit si alti barbati inainte de tine pentru ca tu sa nu fii gelos si sa nu suferi pentru ca tu nu ai mai iubit alta femeie asa cum ma iubesti pe mine.

Cand o sa ma intrebi, n-am sa-ti pot spune niciodata “Nu, iubitule, nu am mai iubit pe nimeni asa cum te iubesc pe tine”, pentru ca nu pot sa mint, si n-o sa pot sa spun nici “Da, am iubit alti barbati, nu stiu daca la fel, dar i-am iubit” pentru ca nu pot sa te fac sa suferi.

Dar asta se va intampla cand o sa-mi scriu eu cartile la care visezi, tu, iubitule, nici nu stii de fapt ce vrei, nici nu stii.

N-am sa pot minti in cartile mele asa cum nu pot sa mint cu ochii.


Vineri, 28 septembri 2007

Am ajuns asadar la concluzia ca sunt un om rau. Mint. Si nu numai. Den Haag a fost martorul si altor dezvaluiri .

“Ti-ai insusit vreodata ceva ce nu iti apartinea?” m-a intrebat din nou agenta de vanzari a lui Dumnezeu. “Rusinos, dar da, am facut-o si pe asta – pixul unei colege prin clasa a 2-a, mai multe pixuri din rechizitele firmei la care lucram 18 ani mai tarziu, pixuri de pe la hotelurile prin care am haladuit anul acesta – nu cumva e un semn al potentialului literar, chiar daca eu ma folosesc acum de taste ca sa scriu? Sau, Doamne fereste, al vreunei manii sau boli nervoase care se va agrava spre batranete?( Ma mir si eu de obraznicia de care dau dovada cerand paza de la Creator cand eu am incalcat cu atata malefica nerusinare deja 25 la suta din poruncile lui!). Cateva suporturi de pahare din baruri sub pretextul ca imi alcatuiesc o colectie, pepeni, mere, pere de la CAP, de care era sa uit, in timpul vacantelor la tara, la bunica din partea lui tata, si, daca ma mai gandesc, mai gasesc.

Iau lucrurile astea in ras, stiu ca asta nu ma face un om rau. Dar nu sunt un om bun. Sunt oricum, dar nu un om bun. Daca as putea sa compar cantitatea de bine cu cantitatea de rau rezultate in urma actiunilor mele de pana acum, sunt sigura ca cea de-a doua ar fi coplesitor in avantaj. Chiar si neintentionat, chiar si numai din ignoranta, am cauzat multa nefericire altora.

De exemplu, femeilor din viata barbatilor din viata mea. Foste sau viitoare. Ca sa vezi coincidenta, de fiecare data am avut parte de acelasi lucru:

1. Bogdan, la 19 ani, iubire mare de 6 luni. Era gelos. L-am parasit. Dupa un an sau doi, noua lui iubita da telefoane si trimite scrisori anonime la Radio, in care imi contureaza un portret de bestie hipersexuata, imorala si cu trecut rusinos, doar pentru ca el, Bogdan, i-a marturisit ca pe ea n-o s-o poata iubi niciodata asa cum m-a iubit pe mine. E normal sa faci asta la 20 ani? E normal sa faci asta si atat?
2. Narcis, la 21 de ani. 2 ani si jumatate. Nu am stiut ca din cauza mea a parasit-o pe fosta lui prietena decat dupa sase luni. Din nou telefoane murdare si acuzatii injositoare nedrepte. L-am parasit. A mai facut nefericite vreo alte doua femei, justficandu-le raceala lui fata de ele cu incapacitatea de a mai iubi cauzata de mine.
3. Sorin, la 24 de ani. 7 ani, un copil, verigheta, divort, depresie. Era insurat cand l-am cunoscut. 2 copii. Trebuia sa-l intreb, da, de data asta ma simt vinovata. De lasitatea de a afla adevarul. M-a parasit el pe mine cu mult inainte sa-l parasesc eu pe el.
4. Tu, la 32 de ani. Nevasta si doi copii.

Cred ca pot sa-mi imaginez Infernul meu, eu goala, desculta, cu corpul plin de rani, murdara, infricosata, haituita de femei furioase, inselate, parasite, incercand sa-si plateasca suferinta si umilinta cu priviri de smoala incinsa, cu bice de foc, cu pietre ascutite, incercand sa stoarca din creierul meu si din corpul meu orice urma de fericire provocata de iubirea sotilor sau amantilor lor.

Daca te ajuta cu ceva, nu-mi pot imagina inca un alt barbat in viata mea. Am obosit sau m-am maturizat. Nu mai vreau, n-as mai putea sa o iau de la inceput, mi-e bine asa, asezata cu capul pe umarul tau, “cuibarita” la caldura ta, nu vreau sa se schimbe nimic, sa se intample nimic, sa termin si sa incep nimic. Dupa tine nu mai urmeaza nimic, in mintea mea, dupa tine, as fi mult prea obosita. Prea plictisita sa privesc prin ochi in sufletul altcuiva. Mi-ar ajunge ochii mei si ai lui Al pana cand lui nu i-ar mai ajunge ochii mei.


Am alergat o ora si ceva. Ca sa slabesc, desigur. Daca asta mai e posibil. Nu conteaza. In timp ce respiram cu greu ceva inexistent cu care plamanii mei erau prea plini si incercand sa nu cedez nervos presiunii din muschi si din oase, mi-a venit o idee. Ca poate, fara sa constientizez, ceea ce fac acum, jogging adica, ma pregateste pentru lumea cealalta, ma antreneaza pentru fuga de femeile inselate de iubitii mei.