Sunt pietrele ce strigă durerea ca pe-o mamă
Culcate între lacrimi ce-au plâns atâtea ploi
Călcate sunt de noapte și nebăgând de seamă
În sufletele noastre,rămânem mult mai goi

Un greu sfârșit, o Moarte, o strașnică dorință
Cu patos cer Uitării, plutind în suferință
Să nu-mi ating-Amorul, podoaba mea divină
Cum să te pierd Iubire, când tu îmi dai lumină?
Și umbre, și-ntuneric, surâs ori lacrimi reci
Mă doare însă Dorul când văd că iarăși pleci.
Te-afunzi în depărtare, și n-auzi cum te strig
Și-n brațe-nloc de tine îmi șade-un aprig frig.

Când mii de ape tulburi m-ar osteni haine
Să spele din păcatu-mi, tu crede-mă mai bine
Nimic întreg sub Soare nu naște-n mine străluciri
Decât iubirea ta ascunsă; la fel, ascunse oglindiri
Să nu te temi frumoaso, de-ororile lumești
Voi face ca-n visare, deasupra să plutești
Iar eu cu gust de sânge, zdrobit, voi apăra
De-a omului ruină, cu drag, inima ta.

Știu, ea nu e la mine, căci dintre-atâtea rele
Te îndoiești de vorba și gândurile mele.
Ce vină am? Tot stau și-nteb, și nu găsesc
Dar sper să nu îmi fie vina aceea că iubesc
Când clopotele sparte, din mănăstirea noastră
Începe-vor să bată, răsari iar la fereastră
Să-mi fi un far, și drumul să mi-l arăți tăcută,
Prin noaptea cea de sticlă, nebună, prefăcută.

Iar azi când arzi în casă mărețe lumânări
Una pe an, și-apoi le stingi ca apele din mări
Gândește-te la mine, iubește-mă o clipă
Chiar de acum iți pare c-ar fi de timp risipă
Și pune-ți o dorință, ce numai tu o știi
Iar de mi-e Viață, Moarte, ți-o voi îndeplini

Acum iți las lăcate, și chei, și închisoare
Un gând, un trandafir, și lacrimile-amare
Căci plâng, da, plâng, iubita mea copilă
Și-mi plânge Universul de spaimă și de milă
Of, teama-mi e de multe dar toate fără preț
Și-mi seamănă povara cu muntele semeț
Nimic nu m-ar clinti să plec și-a te uita
Și uite, totuși azi mă tem, dar de dorința ta.