Atâta normaliate in jurul meu
Pentru unii… unic panaceu.
Și asta mă sufocă, mă ucide,
In mii de sensuri fără rost ea mă divide.

Am fost și eu cândva, ca toți, normal,
Mărturisindu-mi tainic, ca n-am destin formal,
Și asta mă umplea de calm și suficientă,
Neliniști nu aveam, in dulcea-calda existentă.

Sterilă soartă fără frământări
Etern supusă-n acceptări,
Cortina vieții s-a lăsat de mult,
Am eșuat in formalismul cel mai brut.
……………………….

Voi oameni, de la care am învățat,
Am obosit de atâta normalitate.
Sunteți mult prea normali pentru mine.
Iar eu am jucat pe scena asta de prea multe ori,
Și mereu, la fel de prost.



…M-am reinventat!
Mi-am redecorat existenta, golindu-mă de preaplinul normal,
renunțând in primul rând la frică. Da, la FRICǍ.
Credeți-mă, asta-mi dădea mie cel mai mult curaj să fiu normal, pentru că
fiecare notă, fiecare acord al muzicii gândurilor mele, erau acompaniate de ea,
fiindu-mi tot timpul frică să nu sufăr. Mi-a fost frică de SUFERINTǍ.
Am evitat-o tot timpul si din cauza asta am suferit.
Ce paradox. Să fugi de suferință și fuga asta să-ti provoace suferință.
Dar acum am scăpat... nu mai sunt normal.
Si-n decorul acesta încărcat ce-mi mobila existenta, am mai renunțat la câteva lucruri:
m-am hotărât să-mi tund părul, să nu mai fumez, și să las naibii alcoolul ăsta devorator.
Am reușit…acum beau ceai și dau bani la cerșetori.
Odată cu scoaterea normalitații din ungherele raționalului meu,
am rămas cu puține lucruri in viata mea... de fapt cu nimic.
Acum trebuia ca noua arhitectură a ființei mele să fie simplă,
iar liniile sinuoase ale complexelor mele trebuiau șterse.
Și am șters tot și m-am golit de toate.
Singur și gol, nimeni și nimic in viata mea.
Doar câteva de pete de mucegai lăsate de normalitate pe pereții existenței mele,
un fel de reminescențe melancolice ale unor vicii lumești,
ce-n lumea normală trec drept monedă curentă.
Exact atunci când abandonasem și abandonat de tot,
când pustiul cel mai fluid se răspândește și pune stăpânire pe întreaga ființă,
exact atunci dispar din viata ta, toți cei apropiați, toți prietenii
și nu-ti dorești altceva, decât să-ti pierzi identitatea, să trăiești clipe de împrumut
așteptând tot timpul ceva fără să știi vreodată ce!
Și dacă se mai găsește cineva să te caute și să te compătimească
e doar ca să se asigure că suferința ta e reala și că-i servești drept pildă
la cum nu ar trebui el să trăiască și cum să nu se schimbe să ajungă vreodată ca tine.
După ce au dispărut și aceștia din viata mea a apărut totuși un prieten,
pe care cei drept, in trecut îl evitam.
Avea in palma sa un dar, o oglindă.
O oglindă să-mi pot vedea noua identitate.
Rugându-mă să mă uit in ea, mi-am dat seama, paradoxal,
că-l vedeam pe el și că, de fapt purtam oarecum același chip.
Mai târziu oglinda s-a transformat intr-o bucata de sticlă transparentă
iar mai apoi mi-am dat seama că era chiar o fereastră.
Atunci am văzut pentru prima oară că ființa mea nu avea nici o fereastră
și că normalul ce-l găzduisem pană atunci îl confundam cu lumina.
Am aflat de la prietenul meu că de fapt nu acela era darul său
și că fereastra era ca eu să o pot deschide
să primesc ce aveam să numesc mai târziu ofrandă.
Acum ca și atunci, păstrez aceeași mirare,
de ce mie, mi-a fost dată bucuria de a primi in dar CREDINTA.
Și cred că asta este cadoul cel mai frumos ce-l poate primi un muritor.
Nu știu dacă i-am mulțumit, dar atunci i-am spus pe nume pentru prima oara: IISUS.
Înțeleg acum de ce am renunțat la firescul normal, de ce in toate piesele in care jucam,
sufleorii îmi spuneau rolul iar eu jucam prost și că de fapt nu eu trăiam, ci ei,
pentru că eu nu eram liber și voiam să simt și eu libertatea,
intr-un paradox, in care toate eforturile mele mă modelau și mă construiau
să fiu cat mai asemănător cu ceilalți, să fiu la fel cu ceilalți... un normal.
...
Astăzi îmi deschid ferestrele, îmi strig prietenul și stăm de vorba.
Unii numesc asta rugăciune.
Doamne ajuta!

Bușteni
21.08.2007

Prietenilor mei Gabriel și Eugen