Jurnalul dimineții de azi


Se spune că timpul le vindecă pe toate, se spune că ochii care nu se văd, se uită. Pentru a putea uita, timpul este elementul de esență. Dar ce poți face atunci când răbdarea nu reușește a se conjuga cu timpul? Ce îți rămâne de făcut? Răbdarea..... Este un substantiv pe care eu nu îl am în lista cuvintelor sufletului meu, nu îl pot folosi emoțional. De fapt, eu nu pot folosi cuvinte pe care să nu le simt profund personale, e ca și cum aș folosi un limbaj doar al meu, cuvinte pe care le-am inventat eu…
Deci, iată-mă pradă facilă celor care mă cunosc.
Mă simt captivă între două lumi pe care nu le pot desluși : « lumea timpului » și « cea a răbdării ». Ar fi foarte simplu dacă, oprind ceasul sau eliberând nisipul din clepsidră, timpul nu ar mai exista, nu ar mai trece, ar sta. S-ar transforma în aliatul nostru sau mai bine, într-un dușman învins. Pentru că oprindu-l, eu nu ar mai trebui să am răbdare. De ce să am răbdare, răbdarea înseamnă așteptare. Oare ce să aștept? Nu vreau să aștept pentru că nu am răbdare și nu am așteptat niciodată (poate doar autobuzul sau trenul, eram sigură că vor veni, într-un târziu – aici se oprește noțiunea mea de răbdare/așteptare). De aici încep eu să declin substantive, care în limbajul minții mele sunt sinonime: timp = așteptare = răbdare = frustrare. Evident că am așteptat, evident că am avut și voi avea așteptări care se vor întoarce mereu împotriva mea.
Mă uit în oglindă, destul de des, de altfel. Nu, nu în sensul în care să îmi pot evalua imaginea (fac și asta, evident), ci pentru a mă observa. Și observ... Câteodată, privindu-mi imaginea reflectată de oglindă, mă simt ca Scufița Roșie când, uimită, îl întreabă pe lup “Bunicuțo, de ce ai ochii așa de mari?”. Altfel spus, am impresia că imaginea pe care o văd în oglindă mă va înghiți la un moment dat...Ce îmi rămâne de făcut, e simplu...cel puțin răspunsul... Findcă, mă raportez la un basm...Să aștept ca imaginea de lup transformat în bunicuță, să se transforme în imaginea vânătorului salvator. Deci, din nou substantivul, care transformat în acțiune devine verb, și pe care nu îl înteleg dincolo de explicația sa din DEX. Cum se poate ca o acțiune să fie atât de statică?
Deci, iată captivitatea mea între dualitatea acțiunii și a așteptării. Ma simt captivă, între două imagini, mă simt ca și cum aș fi între două linii inamice care se pregătesc de atac.

Până la urmă cred că am stat prea mult sus, în ploaie, acolo lângă monumentul lui Napoleon de la Waterloo, întrebându-mă de ce au trebuit s ridice un monument așa de înalt pe un câmp de bătălie plat, verde, acolo unde cel pentru care a fost ridicat a pierdut totul...El a murit captiv pe o insulă nenoricită, duală, de piatră rece, dar caldă fizic. A murit trist, dar noi după un timp măsurat de nisipul prizonier în clepsidră, ne-am gândit că trebuie să îl păstrăm în memorie, să îl comemorăm pe cel care “stă” la Domul Invalizilor (Doamne, e odios acest nume!). Îi comemorăm înfrângerea și viitoarea captivitate.
Oare cum ar reacționa cel care “este” acum la Paris, la Domul Invalizilor, să știe că a sa captivitate și înfrângere sunt comemorate?

Plec acum spre oglindă, poate că imaginea va căuta un alt basm!


ă