Nume carte: ”Cartea cu sirene sau Ivirea Luanei – Carte pentru copii (tineret)”
Autor: Iulia Elize
Editor: Editura PIM, Iași, 2024
Public destinatar: Carte pentru copii (tineret)
Carte imaginară cu sirene
Număr pagini: 179 pagini alb negru
Format carte: A5
Părți carte: Șaptesprezece capitole constitutive
Stadiu proiect: în lucru Editură (iunie, 2024)
În maximum două -trei luni va fi disponibilă și în print ”lulu.com”.


Despre ”Cartea cu sirene sau Ivirea Luanei”...

”Cartea cu sirene sau Ivirea Luanei” a fost, probabil, un proiect mult mai simplu decât Trilogia pe care am emis-o, cu o seriozitate fantastică, după aproximativ opt ani de muncă pe text, cartea ”Petale de trandafir, în mâinile foarte micului înger Dalina”, care este ceea ce pot numi o carte serioasă, însă povestea Luanei este, în paralelă, de fapt, un mare efort de imaginație care sper, nu poate fi neglijat... Deși este vorba numai despre o carte pe înțelesul tinerilor (copiilor).

Cuvinte, cu privire la carte...

Volumul ”Cartea cu sirene sau Ivirea Luanei” a pornit, de fapt, cu un ”handicap”, în mod subiectiv, major: îmi doream foarte mult să o scriu... Poate, a scrie o carte ca aceasta nu reprezintă un lucru ușor, nici nu m-as fi așteptat... Să fie tocmai ușor. Poate, dedic această Carte, mai ales, oamenilor care iubesc și acelora care nu iubesc, dar vor iubi într-o zi... Este o carte a iubirii. Dacă însă cumva te aștepți ca aceasta sa fie o carte numai pentru cei mici, afla ca din ea pot învăța foarte multe și adulții, te invit mai ales daca ești adolescent sau tânăr să reiei ”învățăturile”, din ea, chiar și atunci când mai crești și poate daca crezi într-o zi ca iubești și este ușor, apoi iubești și este greu, dar mai ales poți relua daca sesizezi ca destinul tău nu este un drum întins și poate ca ai nevoie de pauze, poate mai ales ai nevoie de înțelegere si de o poveste care să îți justifice nevoile foarte punctuale si nefericirile. Adică, ceea ce vreau sa spun este că aceasta prefață este mai ales destinată adultului.

Cartea este rezultatul frământărilor de stare conceptologică... Are rost, să iubim, sau poate viața este numai un imens zar... Contra iubirii, se desfășoară și prin această carte forțe multiple și complexe, care încearcă să zăgăzuiască. Dacă dragostea ta se împlinește prin alte persoane, atunci probabil ca ”pronaosul iubirii” are tot sensul posibil, pentru că ”pronaosul” nu aparține numai unei singure istorisiri, ci are în centru mai multe persoane care au privit aceeași sfințenie, care și pe tine te-a (mai) foarte impresionat... mai devreme. Poate, dacă nu mai ai nicio șansă în iubire, cu cine vrei, înțelege că ”pronaosul” poate fi privit, de mai multe persoane, și că pronaosul se împlinește prin altcineva, in locul tău, crede în iubire, în continuare, pentru ca ”pronaosul” este real.

Poate, sunt adevăruri limitative care nu pot fi deslușite, decât parțial si într-o măsură mai mică. Acesta nu este neapărat o carte foarte tipicară, ci ea vorbește despre diversitatea persoanelor și a destinelor. Dacă iubesc, atunci trăiesc, dar si daca nu iubesc, trăiesc la fel de mult, însă poate mai ales prin intermediul altor persoane, care țin încă flacăra iubirii aprinsa în locul tău, când în dreapta ta nu mai e acum nimeni, dar altă persoană îți are ”pronaosul”, proxima. Atunci, pilda care se deslușește care poate fi: continuă sa te deplasezi pentru ca lumea este foarte vastă, ea este destinul fluturelui care zboară fără să se sublimeze.

Lumea aceasta, desigur, foarte vastă, îți poate oferi, uneori, alternative foarte surprinzătoare și multiple, ”de fluture”, de pildă numai prietenia sau dragostea unui copil, pe nume Ionuț, trebuie sa abandonezi tot, pronaosul nu îți aparține, iar viața subacvatică se poate vedea foarte bine prin ochii larg deschiși ai unei sirene sau ai unei mame care renunță numai în clipa când își pierde si cea de pe urmă cheie care face sens, unilateral, sau poate nici atunci. Poate, este sens, în rațiunea mamelor de a iubi, pentru că ele singure au acest drept, probabil, de a nu se despărți niciodată de copiii lor, măcar pentru o vreme, pe când, poate, iubirea romantică nu are acest drept de ”pronaos” particular, pentru ca iubirea romantică poate fi atribuibila mai multor persoane care sunt, poate, în același spectru de sfințenie a pronaosului comun. Care nu se atribuie când dragostea este pâinea din care toata lumea vrea să mănânce, când în acest oraș, este o singura brutărie și, desigur, sunt mai multe destine.

Cartea de mai jos este ceea ce am eu mai bun pentru copii, dar mai ales pentru adulții mai tineri, este poate un fel de făclie aprinsă, fapt care nu înseamnă probabil ca făclia nu se va stinge după o zăpadă sănătoasă... Ea este structurată pe mai multe Capitole, apar unele inserții poetice care vin să susțină discursul epic.

Fapt care sper nu va împiedica lectura acestei cărți foarte inventive, care poate surprinde printr-o imaginație care nu se zăgăzuiește ci își trece personajele prin furcile destinului, așa cum și destinul poate fi ajutător sau potrivnic, cum nimeni nu poate spune ca a cunoscut doar răul sau numai binele, cum viața este complexă și completă, numai atunci când ajungem la desfășurarea ei către vârstele mai înaintate, când nota de contorizare ne spune dacă ne-am comportat sau nu demn, de fiecare data in aceasta viață sau dacă demnitatea nu contează pentru nimeni, ci numai pentru a da o nota foarte evidenta firului, de până atunci... Vă doresc lectură plăcută și sa aveți un destin foarte ușor, desigur, pentru că acelea mai grele sunt doar dacă te întâlnești cu ursul, prin pădurea necazurilor, sau poate doar daca ești un personaj de carte, care desigur trebuie sa ramai cuminte pana la sfârșitul cărții întregi.

Alegerea mea, cu privire la personaje, nu este tocmai întâmplătoare, însă nu există un motiv precis pentru care sa fi folosit unele nume de personaj din cărțile mele anterioare... A nu se trage, însă, concluzii pripite cu privire la motivele autoarei, numai că mi-a fost mai ușor de a însăila niște trasee de destin anterioare și recuperatoare, pentru unele personaje, ba chiar, într-o oarecare măsură, chiar karmice. Poate, mi-a părut mai naturală reabilitarea Bogdanei, pentru ca mi-a fost, paradoxal, milă față de personajul propriu, mai ales ca îl îndrăgeam...

De asemenea, personajul ”Luana” apare foarte adesea in cărțile mele de poezie, acesta fiind unul din motivele pe care le susțin foarte mult, ca pondere, in alegerea mea, fiind și un alter-ego. Emilian, am preferat sa folosesc acest nume, care mai apare in cărțile mele, pentru ca este același tip de personaj, permițând anumite paralele, când se vor face, pentru a identifica același tip de personaj literar... Dar, ar fi putut fi, foarte bine, și Lucian. Sau un altul. Ideea este că m-am folosit, spre bunele direcții ale acestei cărți de simboluri de personaj anterioare pentru a ușura înțelegerea acestei cărți și lucrul cu personajele, dar și analizele ulterior realizate, care vor contura un epos general, pe care mi-l doresc corect, fata de personaje si fata de intenția mea, cu privire la literatură și la ceea ce mi-am dorit să mai transmit. Ar fi fost redundant să ies, în foarte multe cărți, cu foarte multe nume de personaje feminine sau masculine, așa ca m-am hotărât să realizez foarte simplu o așa numita redundanță voită, căutată, pentru a facilita accesul cititorilor, și de ce nu al criticii literare, la înțelegerea anumitor direcții de carte și a unor tipicuri căutate de către autorul jos-numit, în cărțile sale.

Cartea este destinată, mai mult, adolescenților și tineretului, ca public care poate recepta aceasta carte, sper, după intenția ei de scriere și poate a trage anumite învățături... Unele pasaje de carte sunt potrivite mai ales copiilor și unele părți, cu precădere, adolescentului, dar recomand o lectură în prealabil sau în totalitate cu participarea unui adult din familie, care le poate prezenta sau lectura cartea după cum trebuie...

Așadar, cu o anumită rezervă, o pot citi și adulții, dacă este imaginație și dorința de cunoaștere și de prezentare a unei povești, și pe mai departe... Se poate, de ce nu, ca în alta viață să fi fost sirena, și eu, dacă am simțit, atât de fidel această poveste...

Această carte este bineînțeles numai o fantezie certă și contemporană. Când vorbesc, despre mine, ca scriitoare, nu trebuie pesemne să spun multe... Cărțile sub semnătură spun aproape totul despre mine, sau eu am încercat să mă exprim, prin scriitură, în toate ariile imaginației.

Țin să mărturisesc că nu mă asemăn niciunui personaj feminin foarte mult, în cărțile mele, dar atât personajele feminine cât și cele masculine sunt puternic amprentate de mine, fapt care nu contrazice ideea, că în cărțile mele ele (n.a. personajele) sunt plimbate nu după viața autorului, ci numai după imaginația sa... Poate, sunt puțin din Laura Andreescu (”Pasul roșu al zilei”) și puțin din Iulia Cipriana Dobrobea (”Petale de trandafir, în mâinile foarte micului înger Dalina”), din cărțile mele, din Bogdana (”Trilogia Cerbilor”, 2022), ba chiar și o bucățică din Malunai Surinam sau din Șilda, fără a mă identifica, pe deplin, cu niciunul din personajele mele, care sunt diferite și au un destin foarte diferit. Sunt Luana, dar numai ca vis. Cu siguranță, sunt o scriitoare ”misterioasă”, ar spune cititorii mei, și le dau dreptate. Sunt ”misterioasă”, pentru că uneori trăsăturile mele trec, în mică parte și asupra personajelor pe care le mânuiesc, și dacă le mânuiesc pe acestea bine, înseamnă că mă pricep, ca lucru literar și după imaginația proprie să scriu o carte bună. Lucrul unei cărți rezidă în imaginație, în talent și în muncă, în creștere și în autoperfecționare. Aș prefera ca toate aceste ingrediente să mă definească, de fapt, nu numai acela de amprentare a creației proprii. Creația mea, dacă este să spunem este una de tip pluripalier, adică ea se poate clasifica pe mai multe arii, după părerea mea cele mai importante fiind romanul, dar și de exemplu teatrul liric și poezia clasică, pe care poate cel mai prodigios am lucrat-o în proiectul ”Baraca” și în ”Luana și cumpenele ei foarte albe”, două cărți de fericită referință, alături de volumul ”Lângă cartea de roiniță veche”, care reprezintă proiectul meu de poezie veche. De asemenea mi-a plăcut foarte mult să lucrez și cu mitul, așadar există și Glafurile personale grupate într-o carte cu tipic, care se deduce ușor.

Prezenta carte vine să grupeze, foarte bine, fantezia de a scrie despre mare, despre sirene, de a o ordona și de a stoarce de fructul imaginativ al mării, dorința mea de a înfățișa Sirena, mitul ei, pentru care am emis și această carte. Lucrul mi-a părut ușor și m-am bucurat. Intenția mea de a folosi aceleași personaje ca și în alte romane, s-a generat din imposibilitatea mea de a repeta prea repede niște tipologii, ci prin a le extinde și prin ale conferi și alte valențe în plus. Paralele ar trebui să se facă, de aici, numai pe jumătate, pentru că sunt aici mai ales tipologii, nu istorii de drumuri de destin, care însă le sunt caracteristice acestor personaje, în mod diferit, după fiecare carte, din cele 42, și ele diferite...

Am ținut să (îmi) ofer aceste foarte importante precizări, pentru că sunt sigură de faptul că parcă toată curiozitatea cu privire la scriitură și la tehnica literară poate fi sau poate deveni importantă, așa că iacătă-mă. Cartea conține și o listă cu toate cărțile mele de până acum, ”ca să nu le uitați, și dacă doriți, să și reveniți...” Cu completarea că pseudonimic dețin două nume de carte, pentru prea ampla muncă, pe care a trebuit să o grupez, frumos, astfel, ”ca să nu îmi mai pară, atât de mare...” Nu că nu aș fi foarte serioasă în sper orice demers.


Fragmente din procesul de concepere a cărții (pentru copii): Introducerea cărții:


Eu sunt Luana... (Un fragment de început)

Noi însă locuim, eu și cu tata, într-o zonă mai retrasă, nu sunt prea multe locuințe de mărgean, unde stăm noi, ci doar încă două sau trei, de fapt sunt trei, cu micul nostru castel, cu totul, patru. Câteodată o vizitez pe mama, care stă la câteva leghe marine depărtare, în altă parte, decât tata și cu mine (Bineînțeles, și ea, într-o locuință, din același mărgean, deși ei îi place mult opalul, iar camera ei preferată să știți că este tapetată, cu praf de opal, care este cumva mai prietenos vederii, fiind mai deschis la culoarea și mai feminin.)

Eu dacă locuiesc cu tata, am învățat însă mult să iubesc mărgeanul și să nu am nevoie de opal. Când eram eu foarte mică, încă, am primit de la tata, care s-a întors cu bine de la China-de-sub-apă, o pereche de cerceluși din coral, dar coralii sunt foarte departe de zona noastră, și mă întristează mult. Deși sunt doar niște crenguțe care se aseamănă cu o pădure submarină. Sunt desigur Luana, sunt româncă, așadar locuiesc în România-de-sub-apă, și sunt foarte mândră că sunt româncă...

Noi cunoaștem foarte bine lumea de deasupra, iar aceasta prin cărți foarte scumpe, pe care trebuie ca oricine de-sub-apă să le deprindă, pe de rost, așa că le studiem de foarte mici din scoarță în scoarță.

Cărțile sunt de piatră și de fapt sunt foarte greu de întocmit, fiecare literă fiind sculptată, de fapt un cod întreg de informație, în linii lungi, pe fiecare bucată de piatră, numerotate corespunzător... Ce avem să știm... Nu foarte multe. Că ești tu, cel care citești această carte pe deasupra, dintr-o hârtie din copac. Că voi aveți tot piatră sau ”beton” pentru construcții, și că mărgeanul nostru este cam departe de voi și la adâncimi medii. Apoi, că aveți păduri, așa după cum noi avem crenguțe de corali, dar ale voastre sunt fabricate din altceva. Trăiesc altcumva, sunt păduri vii, care respiră și ele aer... Cum să respire crenguțele de coral aer... Pădurile voastre însă chiar respiră aer... Având în vedere că din câte cunosc la voi este mai mult oxigen, nu e de mirare, poate, că un copac respiră aer, dar și la noi e bine, deși e mai bine sus, din câte mi-a spus tata, care a mai urcat...

Cunoaștem de asemenea și harta generală a lumii, care este dublată și sub mare. De pildă eu sunt româncă, sunt din România-de-sub-mare, și toate numele de locuințe sunt și pe la noi, cum de pildă Ungaria voastră, care la noi, bineînțeles este Ungaria-de-sub-mare și unde se vorbește limba maghiară... Toate sirenele vorbesc pe aici românește, deși mai avem vizite și de prin alte zone... Zonal, însă, cum spuneam, locuința noastră este mai mărginită (adică nu intră atâția pești sau vizitatori prin ferestrele noastre de mărgean, zilnic) De pildă camera mea primește doar maximum 15 pești, pe zi, sau două sirene, dintre care unul este desigur Papa...

Așa îi spun eu tatei, când vreau să râd de el sau când mi-e doar foarte drag.

Cealaltă a doua sirenă este, de obicei, un vizitator de la celelalte trei case din vecinătăți, și atât. Pentru că frați sau surori nu am iar mama cum spuneam este în altă zonă, mai populată, la câteva zeci de leghe distanță. Mai mergem pe la ea, tata mai ades... Eu stau în general în camera mea, unde nu vine decât tata și câte un vizitator, pe zi, dar în general vă mărturisesc că sunt foarte plângăcioasă, numai datorită faptului că mi-ar plăcea să am, și eu, o familie, așa după cum ar urla de-a dreptul Nea Afram, care este un domn simpatic, mai de departe, care ne surprinde câteodată cu vizitele și cu urletele sale, de-a dreptul, adică vorbește pe un ton mai ridicat, decât cel marin mediu.

Dar, e foarte simpatic, are un nepot pe nume Mihăiță, iar ei susțin că trăiesc la adâncimi apropiate de suprafață, dar bineînțeles eu știu că aceasta nu este posibil, și că sunt doar balivernele din spusele lui Nea Afram...

În clipa aceasta prin ferestruică a intrat un peștișor. Mă uit la el și în gol, totul este ca de obicei, dar peștii sunt frumoși... Câteodată, nici nu citesc din cărțile de piatră, nici nu mă gândesc la oamenii de deasupra, care desigur fac unele lucruri cu mult mai interesante decât ce se poate face dedesubt, dar mă uit întruna la peștișorul acesta cu dunguliță albă și încerc să nu mă gândesc la nimic.

Dacă este ca poate câteva lacrimi să îmi cadă din colțurile ochilor, le las să îmi ude obrajii, motivul îl știți deja, am douăzeci și patru de ani, și încă NU AM FAMILIE, așa cum ar spune, cum am explicat, Nea Afram, pe un ton mai categoric.

Însă... Și, aici, e tot skepsisul: am pe cineva, nu pe Mihăiță, care este desigur nepotul lui Nea Afram și care este numai cu doi ani mai mic numai decât mine, nu pe Tata sau pe Lună de mălai (Despre aceasta, o să vă povestesc mai târziu), persoana însă pe care cu adevărat o am și căreia îi aparțin, nu e nici Papa, nici mama, care se află la câteva leghe marine distanță, într-o altă locuință, după cum deja știți... Ci îl am pe Ionuț. Ionuț este un băiețel de numai cinci ani și care locuiește chiar foarte aproape de noi, de toată ziua alerg după el, și mi se pare că nu îl văd pe Ionuț destul de adesea, așa după cum mi-aș fi dorit...

Câteodată, îmi imaginez că Ionuț este sirena mea, făcută din corpul meu subțire ”Ca de gazelă”, aceasta nu știu ce înseamnă dar mi s-a părut interesant când a încercat să îmi explice Maman, uneori îmi imaginez că, deși Ionuț are o mamă și un tată, eu sunt, de fapt, mama lui Ionuț, iar aici este o taină mare.

Inima mea sensibilă de sirenă tânără se înmoaie, ȘI NUMAI EU ȘTIU CÂT ȚIN LA IONUȚ, care abia ce a împlinit vârsta de cinci ani... Sunt o sirenă puțin netoată dacă îmi imaginez așa ceva, despre Ionuț? Unii ar spune că da, dar vedeți, eu nu am povestit despre ce simte inima mea dulce și moale, încă, nimănui...

- Ionuț, ce faci... Nu vii...

- Nu cred că m-am săturat...

- Ce faci...

- Încerc să desprind crenguța aceasta de corali și nu prea reușesc... Încerc să o desprind din încrengături...

- Lasă coralul, știi că aduce ghinion.

- De ce să aducă, Luana, coralul ghinion, sunt numai niște basme din bătrâni...

- Coralul, Ionuțe, este făcut din niște pește mai scump, pentru mare, lasă crenguțele de coral, în pace, Ionuț... Ce naiba faci... Haide, mai bine, la mine în cameră, să ne uităm după peștele care tocmai a intrat...

- Ce culoare are?

- Albastru.

- Tot albastru? M-am săturat de peștele albastru, turcoaz sau verde, sigur nu e peștele acela rar, de culoarea roșie?

- Nu e. E albastru, ăsta.

- Aha...

- Haidem, la mine în cameră, să vedem, poate intră pe fereastră, și un alt pește... Ce faci, Ionuț...

Mai lasă-mă, crenguța asta de coral e chiar interesantă. Nu o rup, am încercat, dar sunt prea mic, ți-aș aduce și ție o bucățică numai să vezi că nu e nimic înfricoșător, la ea...

Mi-am privit, o clipă, moațele mele de aur și am încetat să îl mai obosesc pe Ionuț. El este ”copilașul meu”, dar el habar nu are însă despre acest lucru, că eu mă gândesc la el, așa... Și tocmai ce a împlinit cinci anișori? Oare nu sunt o mamă prea tânără dacă am abia douăzeci și șese/opt de ani? Oare nu sunt deja prea bătrână? Coronița mă strânge pe cap, așadar o să o înlocuiesc cu alta. Este foarte micuță, dar și căpătâiul meu e micuț, probabil de la moațele prea ondulate, trebuie să îmi pun din nou coronița cealaltă, care este făcută din topaz, cu patru mici diamante albe...

Care este de fapt cel mai scump lucru pe care îl dețin, și care mi-a parvenit, de la familie, atunci când m-am născut, și care îmi vine perfect peste căpătâi, acum. Adică la vârsta de douăzeci și șase/opt de ani, pe care chiar îi am deja, fără să dețin încă o familie PROPRIE!, așa cum ar urla, desigur, știm: Nea Afram... Mi-e dor de Nea Afram... Măcar dacă ar mai trece, cu Lună de mălai și cu Mihăiță... Aceștia sunt o rundă de prieteni, pentru că în toate, suntem, cu exactitate patru locuințe făcute din mărgean, vecini unii cu alții, și toți cu mândrie, români... (...)

Mi-e părul din moațe de aur plin, iar ochii mei sunt verzi așa ca pădurea, despre care îmi povestește, câteodată, bunica, dacă eu insist sau o rog foarte mult. De multe ori, plâng, singură, în castelul meu de mărgean, știți cum este mărgeanul? Are culoarea chihlibarie spre violet și este ceea din care este clădită lumea noastră. Dar, de multe ori, plâng, stau pe coate și plâng, privind întruna dacă un pește intră cumva prin fereastra goală, pentru că fiecare cameră are câte două sau trei ferestruici, prin care intră, dacă vor, pești...

Poate, pe Pământ TOT EU sunt căsătorită și am două fetițe, pe soțul meu îl cheamă Mark și sunt foarte mândră de el. Fetițele mele se numesc Cleopatra și Sofia...

Cred că îmi îndrăgesc mai mult viața din apă, decât aceea de pe pământ, dar vreau să am o familie și aici. Deocamdată, locuiesc numai cu tata, pentru că mama este aproximativ mai departe...

O să vă explic în curând toată tărășenia... Poate, nu este atât de greu de înțeles. (...)

Am și eu curiozitățile mele, de exemplu, mă gândesc, mult, la copacii care respiră aer, nu ca și crenguțele noastre amorfe, de corali, unde aerul nu este atât de abundent, ca la suprafață.

- Copaci care prefac, în sine, oxigen? Noi avem însă un fel de bacterii...

Într-o zi, m-am supărat atât de tare, pe faptul că purtam la urechi cerceii de la Papa, încât m-am hotărât să nu îi mai port și i-am dat jos, fără nicio umbră de regret, pentru că erau făcuți din ”crenguțele interzise”, anume din corali, care fuseseră, de fapt, ceva moluște vii, sau pești vii, crenguțe de ceva viu, moluște, sau cam așa ceva, nu prea știu exact, ce, iar acum erau cum aveți voi, pe pământ, chihlimbarul. Nu multă lume crede aceste lucruri despre Corali, dar de exemplu spusele bătrânelor din jur mă înspăimântă, ele spuneau că de fapt coralul reprezintă ”pești vechi”, iar desigur știind cât de importantă este vechimea, de pildă, printre sirene, sirenele mai bătrâne, ba chiar Învățatele, eu nu am mai îndrăznit să mă apropii de crenguțele de coral și să le mai culeg.
Așa m-am și hotărât.

Și am dat cerceii de la Papa, jos, din urechi, fără nici cel mai mic regret. Sau poate doar am regretat puțin, fiind unul dintre darurile de la Papa, deși Tata mi-a făcut mai multe, eu neputând să îl uit pe niciunul. Însă, despre crenguțele de coral, nu am putut vorbi cu Papa, deși cu Tata se pot vorbi multe lucruri.

Ci doar mi-am format, singură, singură, o părere, pe marginea căreia de atunci nu m-am mai atins de crenguțele de coral sau de peștele vechi, așa cum m-au speriat, cu reușință, unele sirene bătrâne. Și pe care eu le respect, mult.

Mai demult, Nea Afram mi-a povestit despre corcoduși...
Care au un nume foarte ciudat și care s-ar găsi în Grădina Templului. Cum adică, Nea Afram, ”corcoduși”...

- Ce ți se pare ciudat?

- Nimic. Nea Afram, ce este acela un ”Templu”?

- Un templu este un loc, unde te pui pe picioare, stai într-un anume fel sfânt... Te pui în genunchi, sau la acel Templu poți sta și de ciuci sau în picioare, după cum preferă Călugării. Eu știu tot despre Templu, DAR NU PUNE, LUANA, PREA MULTE ÎNTREBĂRI!

- De ce să nu pun? Pun, și eu... Cum să nu pun întrebări... Sunt curioasă... (Și m-am îmbufnat, puțin). Părând puțin posomorâtă și cu fața cam plouată, pentru că AFLASEM că în cadrul acelui Templu merg de pildă Sirene-pe-două-picioare, dintre care unul este ”deosebit, Luana...”, ”deosebit...” Îl cheamă Emilian...

- Emilian... Emilian! E chiar atât de frumos, Sirena-aceea-pe-două-picioare, așa cum spui că chiar e deosebit, Nea Afram? Cine e?

- Emilian e... Data viitoare, de fapt, îți aduc o fotografie, o am și plasticată! Să judeci, și tu... Nu știu de ce mi-a venit să îți spun de fotografie...

- E un om-pe două-picioare, Nea Afram? Nici că te bag în seamă... Ce zici, Ionuț... Un om-pe-două-picioare deosebit, niște Sirene nu mă pot impresiona, dar, de pildă, dacă sus e altfel? E altfel sus, Nea Afram, sunt oamenii mai frumoși? Ce zici, Ionuț?

- De fapt... Să vezi... Luana...

- Ce să...

- Am ”Fotografia plasticată”, însă, asupra mea... Așa... Mai frumos decât orice alt chip. Lasă-l, pe Emilian...

- Dap.

- Nu e drăguță? Fotografia? Are și trandafiri roz și roșii pe margine, ca și cum mai găsești și prin grădinile noastre, crescând printre mărgean, însă în mod sălbatic... Sunt trandafiri.

- Dă-mi să văd fotografia.

- Ce?

- Fotografia plasticată. Care e cu cel mai frumos chip.

- Iete-te...

- Ce drăguț este! Cine e? E mai drăguț decât orice sirenă, de sub mare, și pe care am întâlnit-o o vreme bună... Cum îl cheamă?

- Iosua. Sau Iisus. Să te temi, de El...

- A, da... E drăguț... E simpatic... Această fotografie plasticată, a pământului. E foarte deosebită...

- E un Rege!

- Zici... Aproape aș escalada tot, până aproape de țărm, către în susul apei, ca să îl cunosc și eu... E mai simpatic, de pildă, decât Mihăiță... Cred... Un pic... Are un fel de secret. Așa simt...

- Iconiță, așa se numește.

- Așa. Iconiță. Ziceți. Iconiță. Cum, i-co-ni-ță.

- O fotografie... Da... Plasticată. Să fii respectuoasă, pentru că e o taină foarte mare, aici...

- Da, Nea Afram... E în cadrul Templului, cred. Un băiat, tânăr, de pe acolo... Emilian, sirena pe două picioare... Pe care mi l-ai arătat dumneata... De fapt... Așa... E drăguț, îmi place de el. Aproape... M-aș urca... Dar, nu e acolo mult întuneric, sub Templul acela, de pe insulă? Dacă insula este chiar deasupra apei?

- Nu e întuneric.

- Crezi că îl pot întâlni, pe Emilian? Dacă vrea să meargă la Templu, atunci eu o să îl resping. Nu o să vorbesc cu el.

- Nu te mai gândi la prostii... Religia e ceva pământean, dar foarte serios... Sirenele nu trebuie să înțeleagă, prea mult, din nimic... Din... Chestii. Din fotografii plasticate care nu au sens, decât pentru oamenii de sus, de pe pământ...

- Mă gândeam la Emilian... E frumos pământul? Merită? Solul, țărâna, bulgării pământeni, pământul, ce e cu ei? Sunt mai frumoși, decât apa și peștii? Ce e totuși cu țărmurile acelea? Și cu templele, la care se duc oamenii, ca să se roage? Ce e sus? Mai sus de mare? E ceva important? Cine e tânărul din imaginea plasticată? Cum îl cheamă?

- Iosua...

- E interesantă fotografia aceasta micuță, cu trandafiri...

- I-co-ni-ță. E și un Templu pe deasupra, dar dacă ți-aș mai explica, de cum e deasupra, chiar o să te doară căpșorul.

- Am șapte pecete, aplicate pe spate, de la tata... Nu o să mă doară nimic...

- Iosua o să te apere, și pe tine, Luana...

- Ziceți? I-co-ni-ța? În mine, zace un chip, este așezat pe suflet, este chiar chipul lui Emilian... Să mă apere Iosua!


Zilele, de sub Insula Verde... și Emilian

În zilele următoare, m-am tot gândit, de fapt, cum e să ajungi la suprafață... În ziua aceea printre rama de mărgean, goală pe dinăuntru au intrat exact, cincisprezece pești, dintre care șapte au fost foarte frumoși, cu culori mai deosebite și am considerat aceasta un semn bun. Stăteam și mă uitam la ei, cum se plimbau prin camere... Nu aveam chef să primesc vizite. Priveam întruna la fotografia plasticată și mă gândeam că poate e mai interesantă lumea de sus, cu multe sirene pe două picioare, atât de frumoase, decât lumea noastră simplă, de mărgean... Pentru că - ce e frumos - este să fie poate și mai frumos, de atât.

Poate, chiar și decât șaptesprezece pești, în locuință, pe zi, plus alergătura mea, de fiecare zi, ca să vorbesc, cu Ionuț. Viața mea era frumoasă și interesant, era, cel mai mult, că de Ionuț nu mă plictiseam, niciodată, și din cauza lui mă simțeam fierbinte și liniștită, în zona inimii.
Dar, în ziua aceea, nu știu, s-a mai întâmplat ceva,

Tata nu a dat, pe la mine prin camere, să mă viziteze, așadar m-am simțit îndreptățită să fac tâmpenii, chiar eu.

”Ia, să merg, eu, până la Lună de Mălai...” Și odată ajunsă la Casa de mărgean, la trei alte case, din rândul de patru, m-am trezit că nebunește mă îndrept alături cu Lună de Mălai înspre insula unde se afla Templul...

- E frumos acest băiat.

- Cine?

- Emilian... Emilian, acela...

- Nu te mai gândi la prostii...

- Facem peripeții, prăjituri, apoi, sunt așa de încântată, dacă ar ști mama că vreau să văd, și eu, zona minunată de suprafață...

- Poate mama ta intuiește ceva... Este foarte intuitivă și deșteaptă... Nu știi tu, Luana, drago...

- Nu am mai vizitat-o de mult timp pe mama, la casa ei de mărgean, și cu opal. Crezi că mamei îi este dor de mine...

Și cu Lună de mălai de mână, care ”mai fusese”, ne-am vârât cozile noastre ample sub noi, ne-am opintit, trăgându-le cu putere sub trup, ca să înaintăm în direcție ”sus”.... Era interesant, pe măsură ce urcam, constatam că marea era din ce în ce mai caldă, ca temperatură. Nu atât de rece ca de exemplu dedesubt, unde coboram mai rar, pentru că apa ”părea mai grea...”
Era prima oară, când, de fapt, urcasem, atât de sus, și eram încântată de cât de călduță era apa și de faptul că peștii mai mici erau obișnuiți și ei să urce, spre deosebire, de cei mari, care nu prea... Le plăceau și lor, însă, adâncimile, la fel ca nouă, adică le preferau... Suntem sirene, de fapt. Doi pești mari și roșii ne țineau acum companie și nu ar fi vrut să înoate sub noi...

- Poate, ne întâlnim, cu Iosua, poate de fapt de data aceasta am și eu curaj să îl întâlnesc... Este atât de deosebit...

- Taci, Luana...

- Tac, Iosua mă apără. Așa simt. El apără...

- Ai într-un fel dreptate, Luana scumpă. Nu știu de ce simt că dacă vreau să mă căsătoresc, într-o zi, cu Mihăiță, trebuie să îi cer, anume, chiar și exact acestui bărbat permisiune... Așa simt că ar fi...

- Nu te mai gândi la prostii, Lună de mălai... Vrei să te căsătorești cu Mihăiță, te căsătorești, dar eu cu cine mă căsătoresc... Să îmi găsesc și eu o Sirenă frumoasă... Să mă ajute, însă, Iosua...

- Taci, taci, Luana...

Ajunseserăm, apoi, mai sus, lângă stânci... ”Aici e cineva care știe de noi...” îmi spusese Lună de Mălai, repede. Aici, sus, este o fată deosebită.
Chiar și de Ionuț, știe? Nea Afram este, însă, numai în belele... Cui să mai fi povestit despre sirene...

- Taci, Luana... Taci.

- Să tac?

- Iosua e un Zeu mare, tu nu știi cine e Iosua...

- Cine este Iosua?

Se îndreptaseră amândouă exact în dreptul stâncilor, Lună de Mălai trăgându-și întreg trupul înspre piatră ca să se lasă văzută de fata aceea cu părul subțire, ”care nu se temea să vorbească cu ele...” Bogdana se apropia, tot mai mult, de cele două Sirene prietene, părând să nu se teamă de apă și de faptul că se apropia, acum, foarte tare de stânci, unde se aflau și celelalte fete, însă, numai Sirene.

- Ce drăguță e.... Cine e?

- Bogdana... O fată frumoasă... O surioară, de-a noastră...

- Bogdana... Ce nume ciudat... Absolut tot ce se întâmplă? Are sens? Cine este această Bogdana?

- Lucrează, ea, Bogdana, în cadrul Templului, mai dă cu mătura, în odăi. Adică le face curate, camerele, cu un fel de obiect numit, în mod foarte șod, ”aspirator”, cum ”aspirator”, și mai dă cu cârpa, mai dă pe acolo, așa cum facem și noi... Dar, ei, cei pe două picioare, au și un ”aspirator...”

- Ce frumoasă e...

- Cine?

- Fata... Este? Cum se numește? Bogdana? Hei, cum te numești? (M-am repezit, la ea...) Chiar este Bogdana?, am întrebat-o, apoi, pe Lună de mălai. Bogdana se plimba plictisită, cu talpa piciorului afundată puțin în nisipul foarte fin și hulpav. Era, cum să zic, simpatică...

- Nu fi așa de băgăreață, Luana... (Zicea însă Lună de Mălai, râzând pe sub mână.) Lasă în pace fata să se plimbe...

- Bogdana, ca și Ana al lui Bogdan... Lună de Mălai, pe cine ai adus la suprafață, cu tine? Hei, apropie-te, Bogdana!

- Sunt Bogdana... Bogdan-a. Dar, astăzi, nu mă știe nimeni... Caut de fapt, pe Bogdan, sau nu știu pe cine caut...

- Pe Bogdan?

- Dacă mă numesc Bogdan-a.

- Bogdan-a. Eu sunt Lu, știți, ca să știți cu cine discutați, și voi, astăzi. Dacă te cheamă Sirenele, Bogdana, atunci să nu te ferești... Suntem foarte de treabă și nu suntem prea geloase!

- Așa ca să știți în ce fel de poveste ne aflăm. Dar, numele meu întreg este Luana... Sunt o sirenă, de fapt, mai cuminte, de lângă locul-nepopulat-prea-des-și-mult, adică suntem doar patru case de mărgean, dedesubt...

- ”Dacă mă numesc Bogdan-a.”

- Este simpatică!

- Ești drăguță, Bogdana părul meu de aur cârlionțat este, de exemplu, mai aspru și mai scurt... Al tău, Bogdana, e castaniu, fin și lung... Și ești slabă, abia aproape cazi de pe picioare, pe când eu sunt chiar durdulie (și blondă), frumoasă. (Nu îmi pasă, de fapt, prea mult, exagerat, de Bogdana, pentru că nu o cunosc, foarte mult, încă... Dar chiar că este sau pare deosebită.)

- Ești foarte deosebită, de fapt, Bogdana...

- Sunt? Deosebită? Aha... Eu nu prea vorbesc prea multe, de obicei, ca să îți explic, Luana... Sunt mai tristă, de fapt... Așa sunt eu... (Se porni Bogdana). Sunt mereu ca și căzută, din pom.

- Așa și eu, Bogdana, parcă. Noroc că mă țin tot timpul după coada lui Ionuț. Știi, un băiețel de cinci ani, din zonă... Tot timpul l-aș ține, pe lângă mine... Atât, îmi e de drag...

- Aha... Aș vrea să mă reîntorc, acum, la Templu... Și la Emilian...

- Pot să te întreb ceva, Bogdana? Cine este bărbatul din această fotografie? Iosua, adică? Chiar este un Templu deasupra apei? Cine este Iosua, de fapt?

- Iosua este tot. Este absolut Totul...

Și, neapucând Bogdana să îi răspundă, oareceva, mai mult, pentru Luana, adică chiar Luanei, care se arăta speriată pe lângă țărm, însă, zări în preajmă silueta unui bărbat înalt, puțin cam prea slab, dar frumos ca ziua, și cu doi ochi albaștri mari și frumoși, nițel cam aplecat de spate, care se îndrepta către temple...
Luanei îi pică, acela, cu tronc.

- ”Era chiar Emilian...” Era cel mai drăguț chip pe care îl văzuse, vreodată. Cum se numește...? Emilian?”

- Emil, e fratele meu. Sau Emilian....

- Nea Afram zicea... El zicea că deasupra sunt oameni frumoși...

- ”Aha... E simpatic.” Eu mereu când întreb după un băiat drăguț, se pare că se îndrăgostește, mai mereu, de altcineva...

- Iosua mi l-a trimis...

- Cine? Emilian nu știe despre Sirene? Sau știe despre tot?

- El nu știe despre Sirene, el știe, doar, de exemplu, despre Iosua, acum înțelegeți amândouă, nebunele? Emilian e ca un pustnic tăcut. Cântă în strană, dar nu e pustnic... Sau este?

- Un ce?

- Un pustnic, care merge ades în cadrul Templului...

- Dar, e frumos, tot... Aici...

- Un pusnic...

- Bărbatul din fotografie este ”chiar Dumnezeul nostru”, Iosua, așa că eu plec, însă, de aici, pentru că mă așteaptă Emilian...

- Lună de Mălai... Lună de Mălai... Bogdana... Unde se duce, Bogdana?

Toate trei femeile fuseseră o clipă derutate. Lună de mălai, Bogdana și Luana se uitau înspre, parcă, aceleași țărmuri, unde era și Emilian. Iar Bogdana se arăta necăjită, pentru constatarea nedorită, în care fusese pusă, îndepărtarea față de bărbat. Mergea, după Emilian... În fond, nu fusese vina Sirenelor, dar ea acum trebuie să meargă la Mănăstire, cu Emilian... Să se reîntoarcă, să se închine, poate, amândoi, lui Iosua. Din spate, s-a auzit, parcă, repede un glas care dădea să se îndepărteze.

- ”Emiliene...” Emil... Stai, că vin și eu...

- ”BOGDANA!!!”

- ”Emilian...”

- ”BOGDANA!!!!”

- Uită-te, la ei... Cred că îl iubesc, dintr-odată, pe acest Emilian... Cred că m-am îndrăgostit... E foarte frumos acest Emilian...

- Emilian Păun... Taci Luana, și haidem să coborâm înapoi, la Locuințe!

- Să tac?

- Da...

- Unde pleacă, de aici, toți Pustnicii?

- Cred că... în Templu... În mijlocul Templului... Acolo e Iosua. Așa bănuiesc. Să mergem, acum, simt că am făcut destule prostii... Vorbești, însă, tu, acum, de Emilian Păun... Ce ai, cu el...

- Da, Lună de Mălai... Tac... Oare, m-ar plăcea acest bărbat înalt? Am auzit, se închină lui Iosua... Dar, unde e Iosua?

- În Templu.

- Cum în Templu? Unde?

- Înăuntrul Templului. El mereu stă înăuntru.

- Da... Nu mai spun nimic. Da, Lună de mălai, să coborâm, în mare... Să mergem înapoi la părinții noștri și la Mihăiță... Trebuie să îl uit, pe acest Emilian.

- Nu e plictisitor la suprafață. E chiar drăguț, eu așa zic. Dar nu multă lume știe despre Sirene, unii ne-ar vrea chiar răul, pentru că suntem prea speciale.

- De pildă, tu, Lună de mălai, ești cea mai prietenoasă din lume, toată lumea te place, dar eu am părul de aur, și de aceea trebuie să îl ascund foarte mult.

- Pune-ți și tu ceva pe păr, o maramă...

- Aha... Da. Lună de Mălai... Părul meu...

- E frumos...

- Da...

- Ar trebuie să îți cam ascunzi, foarte mult, părul tău de aur... Cârlionțată, ce ești... Trebuie să îți lași părul mai lung...

- Zici?

- Trebuie să te ascunzi cu totul, eu așa zic.

Se privi, o secundă, în solzii lui Lună de Mălai și constată că era la fel de frumoasă, ca acum un an...

- Lună de Mălai, să mă ierți că mă oglindesc, de nevoită, în solzii tăi...

Se oglindi, o clipă, cu trupul, pe picioarele lui Lună de Mălai, pe coada ei ca o oglindă. Era foarte frumoasă, blondă cu ochii verzi. Ba chiar parcă ochii îi străluceau mai fericiți, decât ieri...

Și, apoi, coborâră rapid, în josul apei, vertical, pentru că Emilian, care era, de fapt, înaltul necunoscut, despre care vorbim, se îndrepta, acum, înspre cercul de fete și înspre sora lui, Bogdana...

Căutând, pesemne, să meargă împreună, cu ea, spre înăuntrul Templului.
”Să se închine (și) lui Iosua! Să vadă ce e cu Iosua, adică...” Sirenele păstraseră, însă, poza plasticată, însă, la ele, apoi se repeziseră, foarte cuminți, înapoi, în mare...

- ”Ce ciudat... E foarte ciudat, pe la Insulă.” Și desigur sirenele era cele mai frumoase făpturi, de lângă apă și cele mai inocente plămezi.

- Mi se pare că nu credeam că peste Insulă se află un Templu...

- Și mie, nea Afram mi l-a arătat...

- Aha...

- O să aflăm, într-o zi, și despre Iosua... (Își spunea, însă, Lună de Mălai, cu un ghiont mare, înspre sirena Luana...) O să îți spun...

- Lasă, aceasta... Nu mergem după Emilian, acum?

Se îndreaptă spre Templu. Ce este de fapt Templul, la ce folosește el? Noi suntem numai niște Sirene, dar și noi avem dreptul să știm... Tot...

- Nu știu ce e cu Templul...

- Unde pleacă Emilian, acum? Emilian... Așteaptă-mă, Emilian... Așteaptă-mă, căci te plac... Mult... Emilian... (Dădu să plece înspre frumosul bărbat, se trăgea înspre el cu trupul, deși îi era imposibil să îl și urmeze, pentru că nu ar fi putut ieși afară din mare...)

- Luana? Ce ai?

- Emilian... (Lasă-mă în pace, Lună de Mălai...) ...Emilian!

- Lasă-l în pace, Luana! Dă-i pace!

- Emilian... Unde se duce... Emilian... Bogdana îl cunoaște, de fapt, pe Emilian? Cine este?

- Este fratele ei. Emilian este fratele Bogdanei...

- Cine?

- Emilian este fratele Bogdanei...

- Cheamă peștii roșii după noi. Coborâm în mare. M-am înfuriat, mă duc la tata... Pe pământul grunjos nu se întâmplă mai nimic interesant, însă în sufletul mării e furtună...

- Ce ai pățit Luana?

- M-am îndrăgostit.

- Cum?

- Cred că m-am îndrăgostit... Privește o secundă fotografia aceasta plasticată...

- Ce ai pățit Luana...

- Este Iosua, El mi l-a trimis, în cale, pe acest om foarte special. Nu știu cum, dar înțeleg foarte bine. Este un sens, care se leagă imediat lângă Templu. Mi se pare că m-am legat, cu un fel de coardă invizibilă de acest bărbat frumos, și numai de Emilian... Iisus mi l-a trimis, mi-a dat să înțeleg tot.

- Și ce înțelegi?

- Niciodată nu am mai văzut o Sirenă la fel de frumoasă... Nici chiar eu nu sunt mai frumoasă decât Emilian. M-am... îndrăgostit, cred... E ca un fel de durere de picioare, dacă le-aș fi avut... Simt un fel de presiune în piept, un fel de durere continuă care cred că se va potoli numai atunci când îl mai văd, pe acest bărbat frumos, pe nume Emilian...

- Îl iubești, Luana?


Notă:

*Fragmente suplimentare, din această carte sunt, deja, pe site.