Adriana Weimer: Dragă Cristina ești, și în Canada, tot junalist român, participi la întruniri cu caracter politic, la Clubul Diplomaților, la evenimente precum alegerile guvernamentale sau locale, ești corespondent Romanian Global News. Voi începe cu o curiozitate: cum se intră în astfel de cercuri, ce standard au jurnaliștii acolo?
Cristina Mihai Balaj: Dragă Adriana, îți mulțumesc în primul rând pentru onoarea de a mă face părtașa unui asemenea dialog, care se va publica în revista “Banat” din Lugoj. Ca jurnalistă, am fost invitată la diferite evenimente organizate de către Ambasada României la Ottawa, ultimii ani fiind foarte activi, datorită Excelenței sale, fosta ambasadoare, Elena Ștefoi. Teodora Safta, soția fostului atașat militar român la Ottawa, a vrut să faciliteze și legătura dintre câteva membre ale comunității românești de aici și cele din cadrul Clubului, unde se intră doar cu invitație specială, și acesta a fost și cazul meu. Ca asistentă a Insărcinatului cu Afaceri din cadrul Ambasadei Republicii Myanmar, am putut să cunosc acest mediu din interiorul său și să înțeleg ...volumul mare de lucru, care nu seamănă deloc cu ideea de baluri și cocktail-uri non-stop, pe care o au cei din afară.
A.W.: Să ne imaginăm că vrem să intrăm la Clubul Diplomaților din Ottawa. Putem intra chiar așa, după bunul plac? De la noi, din România, totul se vede spectaculos... Care este ținuta vestimentară, care sunt regulile?
C.M.B.: Așa cum am spus, desigur că e nevoie de inviații speciale. La întâlnirea la care am participat a fost o ținută elegantă, dar de zi, deci costum sau rochie midi. Partea cea mai atrăgătoare pentru mine este că persoanele pe care le-am întâlnit la manifestarea organizată de Clubul pentru soțiile diplomaților sunt doamne deosebite, care se străduiesc să facă legături de suflet între persoane foarte diferite ca zestre culturală. Partea spectaculoasă poate fi considerată urmarea acestor întâlniri, pentru că o bună parte din aceste doamne ne-au onorat și ele cu prezența, atunci când am realizat “Mărțișorul Românesc” și “Primăvara Românească”, evenimente la care au avut ocazia să ne cunoască atât tradițiile culinare, cât și o parte din cele culturale.
A.W: Ai transmis pentru presa din România despre sărbătorirea unor ani de relații economice ale Canadei cu țara noastră, de la alegerile din Canada (au câștigat conservatorii... uite că te-am asculat la radio). Cum se desfășoară lupta politică? Sunt cancanuri ca la noi?... Cum acceptă interpelarea persoanele luate în vizor?
C.M.B.: Am scris despre câteva evenimente mai importante de când stau în Canada și unele au fost în legătură directă cu România, altele țin doar de politica din Þara Arțarului, dar nu și a arțagului. Canadienii sunt foarte calmi, gentili, chiar și în campaniile politice, doar ultima a fost mai pipărată, însă, în comparație cu ce se întâmplă în România sau în Statele Unite ale Americii, pot spune că sunt niște domni. Se încearcă, nu în totalitate, dar se încearcă și controverse de idei și nu numai atacuri politice. Iar dacă este vorba să ne legăm de atacurile politice, pot să mă uit la ceea ce se întâmplă la americani și să mă înfior. La fel, ce se întâmplă în România creează o stare de neliniște și de anume dezgust; dar să ne uităm și la partea plină a paharului, anume că în România sunt din ce în ce mai multe voci care vor demnitate națională, decizii politice cumpătate, cinste și un viitor pentru noi și copiii noștri. Vocile acestea vin și din partea societății civile, dar și din partea politicului. E un semn de maturizare civică, pentru că, să nu uităm, că noi am fost rupți decenii întregi de ideea vestică de democrație. Consider că în aceste campanii, și nu numai, cea care face o mare diferență este ...presa. Nu vreau să arunc cu pietre în presa din țară, dar, din păcate, sunt unii așa-ziși jurnaliști, mai ales în presa centrală, care nu fac decât să aprindă focul pentru lucruri ușoare și nu sunt interesați de chestiuni profunde. Dacă e ceva rău, totul e prezentat catastrofal, dacă e ceva bun, se trece cu vederea. Demult nu se mai aplică regula cum că o veste rea e o știre și o veste bună nu e deloc o știre, pentru că jurnalismul de azi, fie că ne place, fie că nu, e foarte partizan, dar partizanatul în lumea anglo-americană nu trece peste interesele naționale. La noi, prima țintă o reprezintă tocmai valorile naționale și acest procedeu dă roade rele, pentru că nu se poate să semeni vânt și să nu culegi furtună și mai produce și mult dezgust și buimăceală. Dar, repet, să nu ne pierdem cu firea, pentru că sunt și jurnaliști de mare valoare și voci din ce în ce mai puternice care cer, și sper să și reușească, să introneze un climat al bunului-simț în România.
A.W.: Þii la ideea de identitate culturală națională. Ai organizat, din proprie inițiativă, și întâlniri care să marcheze spiritualitatea românească acolo, ai participat la Zilele României din Canada în diferite moduri. Te-ai implicat. Comunitatea românească rezonează la păstrarea limbii, a obiceiurilor, atât cât se poate, chiar dacă se află așa de departe?
C.M.B.: Îți mulțumesc că mă prezinți atât de activă, așa și doresc să fiu, chiar dacă uneori mai apar și meandre. Am organizat, împreună cu câteva doamne, “Mărțișorul Românesc” și “Primăvara Românească”, dar trebuie să spun că și inițiativa rămâne tot la nivel colectiv. Da, am făcut parte din acel mic nucleu, de pornire, care le-a cuprins pe Teodora Safta și pe Ileana Constantinescu (fosta președintă a Asociației Românilor din Regiunea Ottawa-Gatineau, ARCOG). La acesta s-au adăugat, în timp, și doamnele Rodica Motora, din nou Rodica Motora (sunt cumnate!), Mădălina Voina, Mioara Beiculescu, Gabriela Gref-Innes și Gabi Papaz. Îți voi trimite și câteva poze. Þin foarte mult la organizarea acestei întâlniri, pentru că așa avem ocazia să ne prezentăm cine suntem ca națiune și, implicit, cultura și civilizația noastră. Noi ne-am obișnuit, în ultimii ani, să-i lăsăm pe alții să ne zugrăvească, ceea ce e bine până la un punct, dar consider că noi, fiecare român în parte, trebuie să fim vioara întâi și să le arătăm celorlalți reala noastră fațetă, așa cum ne vedem noi și, dacă vrei, să-l parafrazez pe Appollinaire “cum ne văd îngerii și nu răsfrângerile”. Am reușit să conferențiem despre daci, despre sărbătoarea Mărțișorului, despre Constantin Brâncuși, despre George Enescu și sper să continuăm cu... Mihai Eminescu. Sunt și alte evenimente, cu un caracter puțin diferit, chiar dacă sunt din același registru, așa cum e participarea la “Festivalul Lalelelor”, o manifestare populară, câmpenească mai mult, organizată de canadieni cu sprijinul comunităților etnice de aici și cu cel al ambasadelor. Aici am fost, uneori, pe post de voluntară, dar mai mult pe post de jurnalistă. În general, românii participă la manifestări câmpenești, dar cei care se implică în postura de organizatori sunt o mână de oameni, pentru că majoritatea celor veniți din țară au mentalitatea adusă de acasă: adică ignorarea rădăcinilor, mai mult sau mai puțin.
Școala românească este ținută în viață de un grup de români inimoși, voi spune în primul rând numele doamnei Rodica Costea, cea care ține și lecțiile, la care se adaugă părinții care-și mai aduc copiii la astfel de cursuri, dar numărul lor e în scădere dramatică. De ce? Pentru că valurile noi de imigranți nu consideră importantă păstrarea limbii române, așa, în cadru formal. Dacă o vorbesc acasă, cât de cât, e suficient. Doamna Costea îmi și spunea că în anii ‘90 erau două clase de copii la Școala Românească (program susținut de guvernul canadian pentru diferite minorități și care înseamnă studierea limbii și civilizației materne, sâmbăta dimineața), iar acum de-abia se strânge o clasă. Dar, noi ne luptăm, așa cum putem fiecare.
A.W.: Dacă ar fi să ne povestești, plastic, una dintre întâmplările acestea cu caracter românesc: program, ținute, vorbe, sentimente..., cum ar suna?
C.M.B.: La “Festivalul Lalelelor” e foarte frumos, pentru că sunt multe țări participante și fiecare dorește să aducă ceva specific: mâncare, băutură (nealcoolică), programe folclorice susținute de cei care locuiesc în Canada, deci de amatori, obiecte de artizanat sau de mare artă. Noi, românii, am participat la vreo două-trei ediții cu picturile artiștilor noștri de aici, ceea ce a impresionat foarte tare, pentru că a dat o notă de mare eleganță standului românesc. Numai Olanda a mai avut picturi. Aici vin și cei mai mulți români, care vibrează la ideea că „Uite, România e prezentă!”. Și fetele mele, Andrada și Medana, au participat, alături de grupul folcloric “Izvorașul”, condus de Sanda Cocea. Sandra este o tânără inimoasă, care și-a convins și părinții (amândoi medici) să fie și dansatori de brâuri, horă și joc de doi din... Banat (ei fiind niște moldoveni de foarte bună calitate, buni de puși la rană).
A.W.: Mai nou, răzbate și la noi principiul sănătos că frații de pe alte meleaguri, cei din diaspora, trebuie luați în seamă cu tot ceea ce întreprind, să nu-i izolăm, cum s-a întâmplat atâția ani. Este pus în aplicare ceva concret în acest sens pe relația Canada, în afară de faptul că se fac cereri de emigrare în continuare, pe motive economice?
C.M.B.: Pe lânga legăturile cu ambasada, care invită membrii comunității la diferite acțiuni, inclusiv sărbătorirea Zilei Naționale, o altă legătură ar trebui să fie cea prin intermediul reprezentanților pentru diaspora în Parlamentul României. Adevărul e că legătura e foarte slabă. E drept că e un singur deputat pentru colegiul SUA-Canada, deși sunt foarte mulți români pe acest continent. Alte relații se fac de către inimosi. Aici aș dori să-l menționez, în primul rând, pe Alexandru Cetățeanu, pentru că e scriitor (dar și inginer și om de afaceri) și e președintele Asociației Scriitorilor Români din Canada, cu sediul la Montreal. Dumnealui ne-a reunit în această organizație care are treisprezece ani de existență și care a reușit să se impună ca important reper cultural și pentru România, dar și pentru Canada. Atât Alex Cetățeanu, cât și alți scriitori, țin legătura permanent cu țara, unii dintre ei sunt și membri ai Uniunii Scriitorilor din România; voi aminti, în fugă, câteva nume: Livia Nemțeanu, Maia Vieru, Felicia Mihali, Ion Datcu, Mircea Gheorghe, Ionela Manolescu. Prin revista “Destine Literare” încercăm să ținem steagul sus în privința limbii române și să menținem puntea de legătură pe care noi trebuie să o facem între cele două continente și țări.
A.W.: Dacă viața te-ar obliga să trăiești la un anume moment dat la Lugoj, orașul nostru mic, și nu în Ottawa, o capitală importantă a lumii, ce ai regreta? De ce anume ți-ar fi dor din Ottawa?
C.M.B.: Stai așa puțin, că mie îmi place Lugojul foarte, foarte mult. În plus, e aproape de Timișoara. Deci, n-ar fi rău deloc. Dimpotrivă. Ce aș regreta de la Ottawa? În primul rând natura, care este foarte generoasă, pentru că iarna ai posibilitatea să patinezi în aer liber (Canalul Rideau e cel mai lung patinoar în aer liber din lume) și să schiezi (în partea Gatineau-ului, un oraș „lipit” de Ottawa, dar care ține de provincia Quebec și, împreună, constituie Regiunea Capitalei Federale), iar vara ai râuri cu plaje amenajate chiar în oraș sau la marginea lui. E o viață calmă, seamănă cu ce era la noi în anii ’70, dar cu posibilități culturale mai bogate decât în alte locuri din America de Nord. La Lugoj, însă, există teatru, iar pentru operă aș putea fugi la Timișoara. La fel și pentru un concert simfonic sau pentru un alt spectacol de teatru.
Cultura este una dintre marile noastre bogății, lucru care nu se prea găsește ușor în America de Nord. Conceptul aici e altul: există un centru cultural la care se prezintă tot felul de specatcole. De exemplu: 3 zile – concert simfonic, următoarele 3 – un spectacol de balet, apoi unul de varietăți, de două ori pe an există și un spectacol de operă (!!!) și... cam acesta este mersul. Nu există mentalitatea din Europa, aceea de repertoriu separat și de stagiune pentru diferite companii artistice. Unii s-ar putea rățoi și mi-ar putea spune ”Eh, și ce mare lucru teatrul, opera, baletul? Ce, astea țin de cald?” Adevărul este că... da, mai țin și de cald și, repet, reprezintă o mare, mare bogăție și oportunitate pe care o au cei din România, dar care e valorificată așa și așa. Aici sălile sunt pline, în general, pentru că spectacolele sunt atât de rare. În rest, lumea se distrează făcând cumpărături inutile.
A.W.: Dar acolo, de ce anume îți este dor din România? De vreo carte scrisă în limba română, de farmecul limbii tale materne? Are importanță acest lucru în afara spațiului personal, afectiv? Un sentiment, la o adică, poate fi și un imbold în a iniția ceva care să accentueze benefic relaționarea diaspora-țară?
C.M.B.: Să știi că și eu mi-am pus problema cum e, de fapt, dorul de țară, mai ales acum, în era internetului? Pentru că, având la dispoziție o astfel de facilitate, ai de multe ori senzația că locuiești într-un cartier ceva mai îndepărtat sau într-un alt oraș, dar nu neapărat într-o altă țară. Mai ales că mare parte din paradigma în mijlocul căreia trăiești e aceeași cu cea de acasă. Si, totuși, acest intraductibil cuvânt românesc “dor” îl simți mai ales atunci când ai vrea să te implici mai mult pentru cei de acasă sau în societatea de aici. Integrarea profundă înseamnă să fii capabil să iei parte la deciziile comunității, lucru care se întâmplă foarte rar pentru imigranți, de oriunde ar veni, chiar și pentru cei din Marea Britanie sau Franța. Intr-un fel e și normal, pentru că găsirea unui loc de muncă, păstrarea lui sau adaptarea la continue cerințe ale pieței muncii, alături de problemele familiale, de distanțele foarte lungi din America de Nord, toate îngrămădite în 24 de ore, îi răpesc omului cea mai mare parte de energie. La toate acestea se adaugă și o anume timiditate a noului venit, care îl ține oarecum pe margine. Și toate acestea, în timp ce ar trebui să păstreze și să îmbogățească din zestrea de acasă. Poate părea ciudat ceea ce spun acum și unii nu vor fi de acord, văzând în integrare doar un loc de muncă și putința de a-și cumpăra diverse lucruri, dar acest gol se resimte mai ales după 10-20 de ani. Există și câțiva „norocoși”, care reușesc această integrare, adică reușesc să mențină un echilibru sănătos între toate ingerințele urgentului, ale vieții pragmatice și cele ale trăirii sufletești, rezonând cu ce este România și cu ce se întâmplă în Canada. Altfel spus, pe lângă serviciu, pe lângă îngrijirea copiilor, a casei, pe lângă cumpărături și amici, participă la acțiunile comunității românești (dar e vorba de o participare activă) și își găsesc timp și să contribuie la comunitatea mare, canadiană, prin voluntariat la diverse organizații. Toate acestea cer mult timp, energie, efort financiar si... sufletesc, dar aceștia sunt oameni fericiți, mândri că sunt români și buni canadieni. Cei care își neagă rădăcinile sunt cei mai nefericiți, deși mulți dintre aceștia bravează în oameni realizați și fără probleme, dar integrarea lor e foarte plăpândă și singurul mediu unde reușesc să mai comunice cu alții este la locul de muncă sau... tot între români, unde nu pot face altceva decât să blameze ...românii, România, crezând că astfel sunt ei înșiși cineva. Adevărul este că sunt nefericiți. Iar canadienii de alte origini nu agreează astfel de personaje, pentru că nimănui, niciunui om normal nu-i plac cei care își defăimează propriile rădăcini.
Revenind la dor și la legăturile între emigrație și cei de acasă, cred că toate aceste acțiuni organizate de oamenii din comunitatea de aici dovedesc că nu vor să se rupă, că le este dor și că România, românii înseamnă mult pentru ei. Iar noi, cei de la Asociația Scriitorilor, avem și avantajul ca prin revista “Destine Literare” să circulăm de mai multe ori pe an spre casă și să stăm la masă cu cei din România sau cu românii din alte țări, sărind peste orice fel de bariere legate de timp și spațiu. Fără să fiu un fan al computerelor, trebuie să laud internetul pentru această minunată soluție de a fi împreună (uite, cât de mult mă bucur când primesc în Canada revista “Banat” din Lugoj pe cale electronică!). Și, ca să închei, dorul mai are ceva, cu adevărat greu de descris și cu adevărat intraductibil, care e prezent cu tine clipă de clipă, ca să știi cine ești și unde te afli.
A.W.: Ai învățat, desigur, multe de la canadieni, de la viața pe un alt continent. Orice mărturie ne poate ajuta și pe noi, cei rămași acasă. Măcar pentru coloratura imaginației. Te rog să ne punctezi câteva coordonate socio-afective.
C.M.B.: Există multe similutidini, dar și câteva deosebiri mai importante. Canadienii sunt un popor tânăr, istoria nu coboară prea adânc în timp. Mă refer la documente și la modul actual de organizare, de sorginte europeană. Ce a fost înainte s-a cam pierdut, datorită condițiilor istorice vitrege. Dintre toate popoarele băștinașe, cei din nord, adică inuiții (eschimoșii) sunt cei care și-au păstrat cel mai bine limba și trăsăturile culturale. Ceilalți aborigeni (impropriu numiți indieni – și, apropos, ei se luptă să fie numiți cu propriile lor denumiri, asta neînsemnând că au ceva împotriva... indienilor, dar nu acceptă falsul cu privire la identitatea lor și nici confuziile) au rămas într-un număr redus, dar se luptă să-și păstraze tradițiile. Dintre toate țările de limbă engleză, Canada a făcut cel mai mult pentru prezervarea culturii și valorilor indigenilor. Un gest reparatoriu, atât cât se poate.
Dăcă e să ne comparăm, noi avem un tezaur uriaș, minunat și pe nedrept hulit sau minimalizat de unii rău-voitori. Acesta este unul dintre aspectele care mă dor cel mai tare: faptul că istoria noastră este distrusă chiar de către unii români, unii cu pretenții de mari cărturari. Astfel de acțiuni și de vorbe intră la categoria distrugerii programate și chiar a crimelor culturale. Dar, să revin la canadieni. Să nu uităm că în secolul XX nu au avut războaie pe teritoriul lor. De fapt, ultima confruntare armată a fost în 1812, un război cu americanii, un război care, practic, a început să definească țara pe care azi o numim Canada. Deci, atâta timp de pace pe teritoriul național, alături de resursele naturale numeroase și de mare calitate, fac din Canada o țară care pornește cu un anume avantaj. Din punct de vedere politico-administrativ, au împrumutat atât de la britanici (să nu uităm că Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a, este șeful statului), dar și de la vecinii americani. Ar fi de făcut o analiză foarte stufoasă în acest domeniu, dar important de reținut este că schimbările de guverne, cu schimbările de partide, nu aduc cu ele decât schimbări minore în viața de fiecare zi. Ideea de bază este cea a modificărilor incrementale. Acest lucru contribuie mult la stabilitatea țării, din toate punctele de vedere. Un alt aspect foarte, foarte important, este patriotismul canadienilor. Aici, mentalitatea este că trebuie, că e normal să fii patriot: de la puritan, la libertin. A nu ține la țara în care trăiești (și acest a ține înseamnă multe, de la gesturile și vorbele mărunte, dar de bine, până la marile gesturi) este considerat un lucru abominabil în lumea de origine anglo-americană și este taxat ca atare. Așadar, românii care se autoproiectează ca fiind grozavi („cool”, că nu mai știu bine românește) pentru că-și bârfesc nația, țara, nu fac decât să-și bată singuri cuie în talpă. Pentru că cine vrea să aibă de-a face cu astfel de oameni, de desconsiderat? Asta nu înseamnă că nu poți fi critic, dar una e o critică de tip constructiv, și altceva, denigrarea și lamentația negativistă, care nu fac decât să dărâme.
Și, în același registru, aș reaminti de presa extrem de responsabilă din Canada. Televizorul poate părea plictisitor la început, pentru că nu abundă în emisiuni de senzație, mai ales ieftină, nu sunt o sumedenie de personaje dubioase care să pozeze în jurnaliști; dar mai apoi devine o plăcere să poți sta cu familia la televizor, chiar și la ora... 8 seara, fără să roșești (cel puțin în partea engleză).
Dar, cu acest portret nu vreau să crezi că am uitat de oamenii, locurile și bogățiile naturale, spirituale și culturale din România. Cred că ceea ce ne caracterizează cel mai bine, la scară istorică vorbind, este extraordinara noastră creativitate. Foarte mulți străini sunt uimiți de acest potențial creativ, cu atât mai mult cu cât apare într-un popor cu grad ridicat de omogenitate. În Canada, românii au renume bun, pentru că sunt harnici, specialiști în domenii de vârf (mulți lucrează în inginerie), dar și datorită culturii lor generale și, nu în ultimul rând, al tenacității. Să reușești profesional într-o țara nouă, cere mult sacrificiu și multă perseverență, dar mulți români de aici au reușit bine și foarte bine. Acum câțiva ani a apărut un articol în cel mai prestigios cotidian din Canada (și unul dintre cele mai prestigioase din lume), “Globe and Mail”, referitor la gradul de adaptabilitate al copiilor de imigranți și la abandonul școlar. Pe locul întâi au ieșit românii, urmați de chinezi. Chinezii și indienii sunt foarte numeroși și sunt recunoscuți ca fiind foarte buni la școală și foarte muncitori, dar românii i-au întrecut la rezultatele școlare și la alți indicatori. Fiind o comunitate mică, a fost o uimire pentru unii, dar ușor de explicat, datorită mentalității care îi caracterizează pe românii de aici și datorită școlii care s-a făcut în România și care ar trebui să fie repusă pe tapet.
A.W.: Dar, despre toate astea... în niște articole viitoare (cu voia ta).
C.M.B.: Închei această convorbire cu un gând plin de optimism: să ne cunoaștem valorile, să le promovăm, să știm să ne apreciem avuția spirituală și istorică și... să mergem cu fruntea sus mai departe în viață. Așa putem avea o voce importantă, cu timbru aparte în concertul de valori ale lumii.
A.W.: Îți mulțumesc, dragă Cristina.

Interviu realizat de Adriana Weimer,
Revista “Banat” din Lugoj