Cum este posibil să iubești în același timp bărbați diametral diferiți? Îmi amintesc mâna întinsă ce ținea inelul de argint. Îl înapoiam. Fusesem pentru câțiva ani logodnici ideatici într-o lume mitică, prinși într-o relație fantomatică, trăind în realități paralele. Ne-am cunoscut în stația de autobuz. Îl priveam cu coada ochiului încercând să-mi amintesc de unde îl cunosc. Îl știam de undeva… da, de la facultate… mă surprinde… se îndreaptă spre mine și mă abordează.
- Sunt Daniel, suntem colegi la facultate, cred, îmi zice cu o umbră de șovăială în glas.
- Da, ai dreptate. Sunt Serafina. Îmi pare bine de cunoștință. Stai în cartier?
Platitudinea începutului nu prevestea prin nimic realitatea viitoare a logodnei noastre. Ne-am tot întâlnit, zi de zi clădind clipă de clipă, cuvânt cu cuvânt ineditul relației noastre. Râdem și glumim despre școală, despre așteptări viitoare, evenimente trecute și prezente. Platitudinea faptului divers ne seduce și ne leagă pentru veșnicie. Fusese o zi ca oricare alta, dar își fac apariția primele fantasme împodobite cu idei fixe și prejudecăți ce ne vor bântui ..…
&
Îl observ de la distanță și cu coada urechii încercând să mă prefac că nu-l văd. Are o prezență ce-mi atrage, însă atenția, iar ochii aceia pătrunzători, atât de tandrii și mângâietori îmi scrutează adevărul. Ochii lui de culoarea toamnei îmi amintesc de belșugul promis al iubirilor viitoare. Ne vedem zilnic. Păr castaniu, trăsături masculine, buze ... ei bine, buzele le-aș gusta cu plăcere, dar mai trebuie să aștept. Încetul cu încetul învăț tot alfabetul și de la priviri fugare și gânduri deocheate ne trezim vorbind cuvinte și râzând cu lacrimi. Mă fascinează și magnetizează mâinile lui, îl definesc fără să înțeleg de ce. Viguroase și moi, inocente, tandre și mătăsoase, mâinile lui ating corzile interioare ale harpei romantice ce sunt. Încep prin a-i dezveli ochii, fața, mâinile, fundul obraznic și apoi vocea… vocea ce cântă parcă o sonată de sumbră iubire. Continui prin a visa la cavalerul vărgat călare pe un cal alb ce va salva prințesa din colivia de cristal și o dată cu visul apare și freamătul. Frică fiziologică ce se transfigurează în ciumă și greață, iar mai apoi perdeaua și vopseaua ce-mi ascunde tăcerea din spatele râsului.
Este nostim și amuzant, ironic și misterios de inteligent, pare atât de sigur de el și tot ce-l înconjoară și mi-l doresc să fie al meu și-mi este frică de umbrele viitorului ce va să vină. Și-apoi coșmarul!! Înfricoșător urmăritor îmbrăcat în lumină, iar eu înspăimântată în întuneric, fug spre oboseală și suspine.
&
Mă plimb pe străduțe întortocheate prin orașul iubirii, urmărită fiind de o idee fixă. Memoria îmi joacă o festă. Nu-mi amintesc decât concluzia primului nostru dialog: este un bărbat periculos.... este preferabil să fim de aceeași parte a baricadei.... esențial este să nu te culci cu el.... da....am hotărât.....va fi camaradul meu, frate de suflet călător în lumea ideilor zbuciumate și fantomatice ce ne constituie universul limitat de propria conștiință.
&
Hotărâtoare în povestea noastră a fost beția și durerile nemărturisite. Dansez. Îi caut prezența în încăpere. Simt o lipsă ce se acutizează. Unde-i? unde a dispărut? Îl caut cu privirea, apoi cu întreaga mea ființă. Îl descopăr ascuns, ghemuit într-un unghier al spațiului. Muzica zumzăie în depărtare, o aud asemeni unui zgomot ce umple spațiul tăcerii dintre două cuvinte.
- Ce-i cu tine? Þi-e rău? îl întreb.
- Nu, n-am nimic. Simt în vocea lui respingerea, simt că vrea să fie lăsat în pace. Mă obligă să tac. Mă gândesc să plec, dar nu pot să-l abandonez, în spatele priviri observ surprinsă durerea, suferința mută transfigurată în fantome.
- Dane, ce-ai pățit? Începe să-mi vorbească despre dureri abstracte și existențe ideatice. Ascult gândul nemărturisit și nu pot să nu mă întreb unde și care este adevărul durerii. Tac și ascult fără întrebări rostite, îi ofer simplu și categoric umărul meu pe care să-și plângă diafanele minciuni. Respect durerea ascunsă în spatele frustrărilor și a tăcerilor vorbite. Nu ripostez, ascult, nu judec, nu înțeleg, nu cer nimic, doar ofer puținul prea plin al tandreței mele. Plecăm odată cu zorii zilei spre tărâmul viitoarei logodne platonice.
&
Îl ascult inventându-și năzuințele și sperațele viitorului, îi citesc ridurile ce-i împodobesc înainte de vreme bolta frontală a vieții, stau consternată în fața icoanei ce i se oglinește în spatele ochilor. Îmi ajunge în cuget și mă zgârie pe timpan remarca seacă a imposibilei prietenii dintre sexe diferite. Mă revolt... cum adică să nu fie posibilă o prietenie între un bărbat și o femeie?
- Serafino, am fost atât de dezamăgit. Îți poți da seama... fusese amica mea, confidenta mea, era sora mea de suflet... și să se îndrăgostească de mine.. .A tăcut adâncindu-se apoi în amintiri înlăcrimate.
- Exagerezi, Dane. Bine-nțeles că este posibilă o relație de prietenie între sexe diferite, îi spun foarte sigură de adevărul conștinței mele. Cel mai bun exemplu suntem noi. Nu ești tu fratele meu?
- Visezi cu ochii deschiși. Vei vedea. Mai devreme sau mai târziu sexul se va interpune între noi.
- Nu prea cred, dar cine știe.... Oricum nu mă văd capabilă de incest, îi răspund zâmbind îmbrățișâmd certitudinea hotărârii statornice.
&
Ne întâlnim din nou a nu știu câta oară într-un spațiu virtual lipsit de consistența realității plane. Mereu aceleași personaje vorbind fără să rostească cuvinte, înțelegându-se dincolo de orice rațiune a înțelegerii și comunicând în sfere astrale prin priviri pătrunzătoare ce nu pot fi dezvăluite. Ne înconjoară misterul de nepătruns al vieții cotidiene și a frustrărilor nemărturisite.
- Băi, îmi spune, e aiurea.
O fi aiurea să-ți fie greață, dar să vezi ce aiurea este să privești pe cineva căruia îi este greață și în același timp să suferi și tu de greață existențială. O, Doamne, de ce? De ce a băut atâta? De unde nevoia aceasta de uitare și scufundare în abisuri? În spatele mantiilor lui există ceva, acel ceva pe care vrea să-l uite. A venit din nou la mine și-mi povestește. Îl ascult încercând să trec dincolo de zidul clădit din cărămizi de zdrențe și cuvinte amăgitoare. Unde este adevărul? Mi se face și mie greață. Nu de el, ci de situație, de viață. Conștientizez ascultându-l că mi-e frică, mi-e frică că nu-l înțeleg, mi-e frică să-l dezamăgesc. Nu cred că pot fi destul de sus în cerurile de nepătruns al așteptărilor lui. Îi înțeleg atât de bine greața ce-l ascunde-n suferință, îi privesc trupul rănit și însângerat. Simt gustul amar al fierii și încerc totuși să-l susțin. Sunt stâlp al societății noastre secrete. Putea-voi oare să trec dincolo de vălul prefabricat în care s-a încotoșmănat? Pare să se fii trezit brusc ca dintr-un coșmar ce se înfige în carnea lui și atârnă spre pardosele. Ochii, privirea lui obosită și cearcănele ce-și povestesc nepăsătoare supliciul îmi atrag din nou atenția ca un laitmotiv lugubru ce nu vrea să mă părăsească. Ce aș putea să-i spun? Chinuitor să încerci să descifrezi coșmarul altcuiva, străinul fratele meu. Mă ascund în spatele tandrețelor siropoase și a micilor dulcegării sperând că nu-și va da seama că habar nu am de ce suferă, ce boală îl chinuie. Mi-e clar că-l doare, fiecare nerv al frunții lui îmi comunică acest lucru. De-ar vorbi totuși mai pe înțelesul meu!!! Îmi vorbește despre suferințe abstracte, concepte și idealuri, o întreagă filosofie! Bărbații ăștia! Mai bine ar spune simplu…Mă doare viața!!!!!
&
Stăzile sună neîncăpătoare de contradicția cuvintelor ce se duelează. Își mărturisește nedumerirea relativă a existenței proprii și-mi invoc uimirea în fața infinitului de răspunsuri posibile la întrebări neînțelese. Uităm să ne încadrăm în spațiu și ne avântăm fantomatic către abstracte așteptări și perfecțiuni astrale. Dezbatem nesfârșite și posibile indicii ale întrebărilor ce ne macină, obsedându-ne, urmărindu-ne, călărindu-ne, iubindu-ne. Ne confesăm în priviri dorințe și ne înveșmântăm în cuvinte. Jucăm roluri de teatru inventat ad-hoc.....el este cuceritor neînfricat în căutarea multiplicității, iar eu.....redută ce așteaptă aflarea unicității.
&
Vacanța mi se pare îngrozitor de lungă. Sărbătorile iernii își dezvăluie inutilitatea fericirii. Îmi îmbrac inima în ger și fulgi de zăpadă. Carnea trupului neîntinat încă descoperă, în călătorii subterane din țări de bolovani, golul cântecului tomnatic. Tânjesc după prea plinul pustiirii din mine. Îl aștept fără a conștientiza cât îmi lipsește. Vine odată cu sfârșitul primei despărțiri, mă învelește în cuvinte inocente de dragoste, mă îmbracă în propuneri indecente amestecate în ironii subînțelese și mă înfășoară în povești imaginare despre aventuri și călătorii senzuale.. Mă îndoiesc de realitatea poveștilor, iar îndoiala și gelozia îmi mușcă din carne. Dacă totuși sunt doar una dintre cele multe și neimportante. Decât așa, mai bine să nu exist deloc în lista poveștilor lui. Vreau să fiu excepția, vreau să fiu femeia vieții lui. Nu suport ideea de-a fi o furnicuță neimportantă și uitabilă. Vreau să-i rămân împregnată în memoria sufletului lui, tatuaj al imposibilului de uitat . Mă prind de fiecare secundă a poveștilor și mă ascund în spatele clovnului mascat. Mă joc cu cuvinte, gesturi și priviri, îi mângâi memoria și mă transform în dorințe neîmplinite. Mă salt spre el și mă prăvălesc în prăpastia iubirii de suflete nemestecate îndeajuns inconștientă de consecințele platonicei iubiri.
&
Aproape strigând își aprinde o țigară.
- Vreau o minge! Este tot ce-mi doresc!!! spune îghițind aerul ce ne delimitează. De unde, Doamne iartă-mă să-i fac rost de o minge? Ce dracu crede el, că eu joc fotbal, că la mine se găsesc de căpătat toate dorințele nesatisfăcute? Îl privesc revoltată și-i citesc disperarea surdă din umbrele strigătelor. Ridic telefonul și-i găsesc în cele din urmă o minge, mingea de aur și pietre prețioase. Îl privesc alergând după minge prin spațiu mărginit de uitare și picuri de sudoare se preling pe fruntea înseninată. Revin a fi o prăjiturică cu miere și sirop de roze în fața lacrimilor frunzelor de castan înflorit târziu.
&
Cât de puțin ne trebuie nouă ca să fim fericiți. Reteța fericirii : se amestecă o picatură de romantism cu două secunde de tandrețe, se adaugă o porție de pasiune sălbatică condimentată cu trei secole de nerăbdare. Se amestecă bine lăsându-se apoi la dospit cinci zile. Se frământă bine fără să uităm să gustăm și se adaugă după necesități un plic de zahăr de gelozie și minciuni adevărate, doua vârfuri de cuțit de ceartă și una- două năzbâtii copilărești. Se coace la foc încet spre moderat amintindu-ne să verificăm gradul de maturare. Se servește caldă, fără să frigă, asezonată cu o bârfă feciorelnică și jocuri nevinovate.
&
Oamenii mă întreabă dacă mă culc cu Daniel. Stupid și jucăuș mă încurc în răspunsuri.
-Ar vrea el, spun, dar mint și-n spatele minciunii stau ciulinii învățăturilor senine și materne. Sunt fecioara naiva, curioasă și provocatoare. Stau atârnată între afirmație și negație, balansându-mă, oscilând între răpunsuri la întrebări nerostite. Și iată-l atât de netot așteaptă să rostesc cuvinte. Sunt mult prea lașă ca să mă arunc în vidul deschis în față-mi. Surd la cuvinte rostite așteptă ! și așteaptă degeaba.
&
Mă privește lung și mut din spatele sticlelor îngurgitate...
- De-ai ști căt te iubesc! îmi spune. Tresar și mă simt invadată de speranțe ne-nțelese, dar rămân întrebătoare și oscilez între dorințe trezite neașteptat și impotența de a crede în adevărul rostit. Mă aud vorbind cu umbra mea: să fie oare adevărat? sau o fi doar vocea spirtoaselor scurse pe gâtul însetat?
&
O nouă noapte de dans și iubire fără cuvinte. Trupurile noastre vorbesc pentru noi, ele cunosc adevărul iubirii, dar nu și noi. E dimineață și se dezbracă de taine intrând în patul adolencenței alături de mine. Somnul se încăpățânează să întârzie la întâlnire. Îi simt trupul lipit de trupul meu în nemișcare, respirație sacadată ce uită să respire. Dacă m-aș întoarce, m-ar săruta? Stau prefăcută în moartă și sper în ceva. Adorm obosită de dans și extenuată de spaimă. Este dimineața în care a trecut pragul încrederii și totuși nu m-aș fi supărat dacă ar fi încercat...
&
Ne desparte vacanța și kilometrii de drumuri nestrăbătute. Timpul văratic se scurge cu încetineala melcului ce-mi face în ciudă. Coincidența sfărâmării trupului și a conștiineței îmi invadează nopțile bolnăvicioase de coșmaruri. Mă îngrop în lacrimi uscate de neputință și umilire, îmi înghit visele disperării sparte-n cioburi. Mă ascund în rușinea întâmplării ce nu putea să mă evite. Îmi adun bucățile cărnii împrăștiate pe ulițe prăfuite și mi le lipesc cu scuipat. Aștept numărând secundele suferințelor cauzate de haina hienă, aștept momentul alintării tandre din revenire privirii inocente. Mi-am piedut iluzia încrederii și devin la rându-mi fiară haină și dezbrăcată de vise sper în irealismul verii sălbatice și furtunoase. Mă alin momentan în cuvinte citite și tânjesc dupa fiecare fibră a glasului său. Mă afund în cărți și mă mint că în uitare. Urăsc și nu recunosc chipul pe care-l îmbracă dorul nesfârșit de privirea castanie. Coșmarul iubirii ascunse și întinse pe sârmă de violențele voinței străine își continuă nestingherit aparițiile. Decopăr ura, ce-mi macină siguranța inocenței și-mi roade bucăți din carne lasându-mă schiloadă și hâdă.
&
Sufletul îmi tresaltă la auzul vocii din receptor:
- Sunt în gară. Vrei să ne vedem? Plec la mare. Aștept legătura, dar am două ore între trenuri.
- Vin imediat, îi răspud și zbor purtată pe aripi de vânt în gara fructului furtunii viitoare.
&
A plecat. Trenul viselor se destramă. Privesc pierdută în urma șinelor de cale ferată ce au rămas stinghere și goale. Parcă goală de semne sunt dezbrăcată și de presentimente sunt încinsă și învelită. A plecat la mare. Mă scufund în pustiul rotund din mijlocul meu și lacrimi de fecioară intinată mi se preling pe obraz. Nu mă vede, nu mă aude, nu mă simte. S-a deșirat în presimțirile cele rele și geloase fără nume. Și din adâncuri se aude slab vocea pasiuni ce-mi soptește șovăielnic: oare... nu cumva...te-ai îndrăgostit?
&
- De ce nu mi-ai scris? Îmi aruncă vorbele în față cu ciudă. Îi privesc chipul împietrită în neputință.
- Dane...ști doar că nu-mi place să scriu scrisori... nici măcar nu știu să scriu așa ceva...ți-am scris o dată... și apoi ce aș fi putut să-ți spun mai multe... doar am citi și m-am plictisit.
Tăcerea s-a strecurat între noi hidoasă înveșmântată în minciuni. Tăcerea din scrisori, cuvintele nemărturisite, secretul hidos al vacanței se interpune între noi, secret pastrat în fișetul obscur al gândului încuiat cu infinite lacăte ne desparte prin clipe risipite. Ne rătăcim printre cuvinte și reproșuri, tăceri sau povești banale despre întâmplări și evenimente cotidiene, îndreptându-ne spre scopul zilei de mâine.
&
Prea multe cuvinte rostite care nu spun nimic, prea multe tăceri care transmit prea multe. Este atât de mare înghesuiala. Ne-am pierdut printre secunde. Ne vom mai regăsi, oare ?
&
- Cum a fost la mare? îl întreb. Ascultându-l încep a-mi regreta întrebarea și curiozitatea. Îmi povestește despre aventuri, femei, iubire, sex și Ea. Ascult printre ziduri ce-mi clădesc dărâmarea și mă destram în scame de dureri și de lacrimi. Ascult zâmbind ascuns și sarcastic, suav mint că nu-mi pasă, dar simt cum mă mușcă de limbă un șarpe,, simt cum veninul gelos îmi împroașcă în carne, îl aud mestecându-mi fibra și nervii. Zâmbesc misterios și tac mincinos, dar știu că totu-i pe dos...
&
Această tăcere sumbră ce se ascunde în spatele râsetelor stridente și vulgare și a ocheadelor îndrăznețe. Vorbesc fără să rostesc cuvinte, rostesc cuvinte fără sens ca să-mi ascund tăcerea mormântală și vina. Aș prefera să tac, dar tăcerea naște monstrul întrebare. Nu, mai bine vorbesc, așa mă pot feri de teama mea existențială. Cuvintele acoperă tăcerea din gândurile mele. O, Doamne, mă privește bănuitor și-mi scormonește tăcerea. Mai bine să râd, să dansez. De-aș ști să cânt poate i-aș distrage atenția de la minciună. Poate îl păcălesc și nu va vedea adevărul din spatele tabloului. Ar vrea să spună ceva. Cine știe, poate că va renunța să cotrobăie în dulapul existenței mele. Ridic din nou o baricadă și mă ascund în spatele cuvintelor lipsite de muzică. Vorbesc doar pentru a tăcea și tace doar pentru a vorbi. Îmi ascund iubirea pentru a nu-i pierde prietenia sau poate doar din lașitate...
&
Mă chinuie coșmarul. Stă în fața mea și-mi face complimente. Ce n-aș da să mi le facă altcândva. Cum aș putea să arat bine? Sunt obosită de coșmarul acesta ce revine obsedant. Nici măcar nu am curajul să i-l povestesc și ascund tăcerea în spatele cuvintelor rostite. Inventez . Rușine! Trandafiri albi și semne rele. Superstiții! Coșmarul meu e intim, intens, cum aș putea să i-l povestesc? Cum să-i spun că-l visez obsedant noapte de noapte. Am obosit să-l mai visez pe bancă în parc privindu-mă , zâmbind, sărutându-mă. Sărutul lui îmi arde buzele, sarutul lui are gust de pietre sfărâmate, mă descompun și fug în întuneric. El mă urmează, în fața mea o noapte neagră, în spate lumina ce-l înconjoară, și fug prin smoală întorcându-mi din când în când privirea spre fața luminată. Iar el, acolo, în lumină, mă urmărește. Aș vrea să mă opresc și să mă întorc spre el , dar neputincioasă fug și mă pierd în întuneric. Mă trezesc oftând în transpirație cu chipul lui oglindit în beznă. E noapte și tăcere. Adorm din nou, iar dimineața îl regăsesc. Mă doare mușchiul răspunzător cu prevestirea, mi-e frică și tremur.... mi-e teamă să aflu adevărul rostit de îngerul luminii…oricum, sigur, nu arăt mai bine ca niciodată, doar dacă nu cumva peste noapte am devenit vrăjitoare!
&
Se aruncă parcă din cer rupând firul ce-i susține lumina pe fotoliul din sufragerie.
- E groaznic, Serafino! îmi zice. Vreau doar să mă odihnesc. Nu-mi pune întrebări acum.
Îl privesc și știu că dacă nu-l întreb acum nu-mi va mai răspunde niciodată, dar nu-l întreb nimic. Nu-i pot refuza odihna și tăcerea brațelor, alintându-l cu petale de trandafiri închipuite.
-Va fi bine, spun cu resemnare și el pare să creadă, se relaxează, se odihnește. Îl iubesc deja. Și tac… și mă ascund în spatele tandru al mierii.
- Este atât de bine aici la tine. Îl privesc și știu ce-și dorește. Înțeleg dincolo de evidență că-și dorește iubirea. Mă privește și tace. În spatele tăcerii inimile noastre conversează nestingherite. Într-o clipă de conștiență mă întreb de ce nu-l conduc… dar vocea orgoliului rănit muțește întrebarea. Incapabilă să mă ofer necondiționat și să-l iubesc întreg mă ascund în vina obscură.
&
Atâta fericire în brațele lui atunci când dansez. Sunt liberă să vorbesc, să-mi exprim și să-mi strig fericirea. Sunt liberă și sunt în brațele lui cealaltă fațetă a aceleași file. Dansez ca și când șirul secolelor de amor mi-ar aparține doar mie. Nimic nu contează! Totul contează! Fiecare veșnică clipă ce trece prin părul răsfirat, fiecare gest plat ce se îndreaptă cu piciorușe jucăușe de drăcușor spre pielea cărnii albe și inocente, fiecare surâs de fecioară, fiecare cuvânt nerostit ce-și pretinde dreptul la existență. Sunt eu , el, dansul și muzica aceasta. Eu dansez spunând adevărul! Îmi râd iubirea nerostită în ritmul muzicii dansate cu el.
&
Surprinsă, șocată de întristarea ființei lui mă aflu în oglindă. Din nou, firav și plăpând, măcinat de fantomele trecutului, prezentului sau viitorului mă privește din colivia cuvintelor înghițite pe nemestecate. Îmi înșiră cuvinte pe firul de ață al adevăratei lui dureri, îmi vorbește de fantoma din ape de azur, de stricate reproșuri ale luminii, de păreri de rău ce nu-și găsesc rezolvarea. Nu știu ce să cred din legenda pierdută, dar nu contează, are nevoie de mine. Îmbrac în roz fiecare cuvânt și mângâiere, pieptul meu este perina gândurilor lui obosite și măcinate de mașina de tocat carne. Așa am început să urăsc rozul!!! Unicul aspect al vieții sortit să rămână veșnic de nerezolvat este moarte. Îmi îmbrac sufletul în doliu și îi plâng nenorocirea împreună cu el.
&
Ne plimbăm prin noapte pe aceleași străzi bătute de pașii noștri. Îi povestesc rana ce-mi sângerează întinată memoria. Surprind în glasul lui durerea, dar și reproșul și revolta. Mă acuză de nedreapta îmtâmplare. Mă înfurii și-i zbier în urechi nedreptatea. Sigur te-a violat? Sau l-ai provocat? mă întreabă. Nedreapta întrebare rămâne ascunsă între noi. Încearcă să-mi sfătuiască gândul. Este prea târziu să dregi busuiocul! Îmi înghit cuvintele înfuriate și-l ascult. Mă rup în fâșii și devin o zdrență ruptă a întristării și indiferentă mă despart de speranța într-o nouă zii. Și totuși aștept un umăr care refuză să se ofere. Câtă nedreptate zace în bărbați uneori!
&
Îmi plâng suferința înșelând adevărul în brațele mărturisirii iubirii. Îmi mângâie brațele amorțite de dureri nespuse și mă alintă pe palme cu vorbe duioase. Sunt ocrotită și iubită prin mângâieri de mama ancestrală. Este tatăl și mama mea. Este totul meu absolut. Universul începe a se învârti în jurul soarelui meu. Mă îndrumă spre înțelegerea adevărului despre femei și bărbați. Îmi oferă pe palme cuvintele desprinse din experimentele călătoriilor în diversitatea lanțurilor de zale ale omenirii. Îmi îndeamnă pașii pe cărările nebănuite ale realității. Mă dezbracă de iluziile nedumerite ale viselor de fată pierdută și mă trezește secundă de secundă în oglinda ochilor lui. Îl urmez în viață, cărți și cuvinte acceptându-mi păcatul, realitatea și frigiditatea. Încep a mă vindeca în umbra pansamentului de poezii și jocuri de cuvinte.
&
Stă la masa din sufragerie și caută să-mi pătrundă adevărul. Mâna lui îmi mângâie mătasea ce-mi înfășoară carnea brațelor și-mi vorbește:
- Imaginează-ți…un fotoliu cuprins de flăcări de soare în brațele apusului și frunze ruginii mângâindu-ți ….pielea, iar eu…. la picioarele tale urcând spre seninul cuvintelor tale…(Unde a dispărut realitatea? și cum s-a termina visul?) Brusc a început meciul. Mă uit nătângă la televizor fără să văd ceva și plictisită mă întreb: De ce-l iubesc? Doar totul este-un joc, pentru el!
&
Mersul pe stradă poate fi fenomenal! Senzația că gravitezi deasupra planetei nu poate fi egalată decât de dansul petalelor de cireș înflorit, iar oamenii sunt atât de frumoși! Îl voi iubi chiar și împotriva voinței lui!
&
Mă trezesc amețită de oboseala coșmarului urmăritor. Îmi aprind țigara și mă cațăr pe fereastră în adierea rece a nopții. Privesc în zări întunecate și-l văd trecând grăbit spre misterioase spații. Mi se sparge în cioburi gândul. Șarpele ce îmi înveninează cugetul are un nume,…îl trimit în străfundurile iadului încercând să adorm, dar…dimineața îmi aduce confirmarea minciuni. Plecase de la mine spunând:
- Sunt obosit, merg la culcare. Nu înțelesesem despre ce fel de culcare era vorba până când oglinda confidentului meu nu-și rostește întrebarea.
- Ști pe cine am văzut dis-de-dimineață în fața blocului? Știam dincolo de certitudine ce înseamnă aceasta, doar îl văzusem plecând la plimbare în necunoscut.
Mă închid în carapacea de sticlă și-mi adun cioburile sufletului. De ce minte? Accept orice…dar de ce mă minte? Frățior răsfățat și răzgâiat…îți dăruisem secretele și durerile mele…. de ce ? mă îndrept absentă spre bibliotecă și observ uimită că oamenii au supraviețuit nepăsători dezastrului ...cărțile stau încojurându-mă și povestindu-mi legende… îi simt brusc prezența printre rândurile cărților ce urmează a fi citite… stă aplecat și concentrat deasupra cuvintelor filosofice…de ce? Cu ce i-am gresit? Și totuși nu pot să tac. Îi arunc în față mâhnirea minciunii dezvăluite și-și recunoaște uitarea reală a cuvintelor. Încearcă o interpretare a rostirii și pierd urma încrederii investită în mantia iubirii. Revin monoton asupra iertării, dar nu și a uitării. Șarpele ce-mi mușcă orgoliul mă însoțește fidel în adâncul tabloului viitor al poveștii.
&
Sunt un pachet de nervi întinși ce stau să explodeze. Dracu mă știe de ce? De ce , cu toată revolta, îmi înghit cuvintele rumegate în taină și mă ascund în spatele lor.
- Eu cred că tu nu o să îmbătrânești niciodată, spun, după ce minute în șir îl privesc cu ciudă, cu revoltă, orgoliu rănit sau poate doar îmbaiată în curiozitatea stârnită de ziua necunoscută de mâine. Mă joc cu slovele fără să le înțeleg prea bine sensul și totuși în spatele jocului există o realitate crudă și gânduri mistuitoare. Îi simt încordarea, dar nu-i înțeleg sensul și repet:
-N-o să îmbătrânești în veci. O urmă de reproș să fie sau poate o constatare plană a unui adevăr nedovedit. Nu poate îmbătrâni de vreme ce este deja bătrân, nu? Întreaga ființă se încoardă și dusă cu gândul spre alte întrebări fumez mimând somnolența. Cuvintele mă asaltă încercând să-mi explice jocul de ieri și din fiecare zi. M-am ars, deci nu-mi rămâne decat ironia și mă joc întinzând gândul ca pe o gumă de mestecat reciclată.
-Ne vom transforma direct în fantome! Sau poate în forme goale, mistuite de focul lăuntric ce nu poate fi stins. Există totuși cuvinte fermecate, dar acelea rămân nespuse lipite de buza superioară, peircing inutil și incomod.
Înfiorător să mă gândesc la mine ca la o fantomă, atât de goală și fără căpătăi. Suntem fantome ce obsedant revin asupra aceluiași miez de nucă mistuită. Ce șanse avem să supraviețuim neliniștii frivole și excitației nervoase?
&
-Serafino, dacă sună să-i spui că sunt la bibliotecă. Bine? Mint din nou cine știe pentru a câta oara. Da, bine-nțeles că ești la bibliotecă, cum aș putea să-i spun că ești în pat cu alta? Cum suport să te știu în pat cu alta? Cum nu zbier? Poate pentru că știu că nu contează, poate pentru că sunt prea obosită de viață sau poate… sună telefonul.
-Alo ..Da. Servus, Sorana, ce mai faci? Dan? Nu, nu este la mine. A plecat la bibliotecă… învață pentru examen. Da, avem foarte mult de citit. Eu? Da, merg și eu mai tarziu. Îi spun bine-nțeles să te sune. Pa.
Receptorul are tone de cuvinte false și sentimente sufocate de picuri de lacrimi ce se încăpățânează să-mi îmbrobodească fruntea cu cercei multicolori. Am scăpat de falsele adevăruri ce stau în spatele gândurilor mele. Pot să râd isteric de ea. Cel puțin eu știu unde este și nu sper într-o nouă zi. Dacă aș putea sfărâma pânza de paianjen ce-mi înfășoară golul din inimă, aș putea să cânt din nou. Deocamdată doar, tac sângerând.
&
-Ar fi cazul să-ți cauți un bărbat! Spațiul și timpul s-au dilatat și-au rămas suspendate în cuvinte care dor. Oamenii mă privesc cum stau pietruită în cuvintele ce-mi sunau din nou și din nou pe placa de gramofon zgâriată a conștiinței mele. Palmele mă ustură pe obrazul săgetat de cuvinte și priviri sure. Mă destram în secunde de coșmar. Îmi revin în fața ochilor cuvintele ce zgârie și mă revolt și mă transfigurez în cea care voi fi. O altă Serafina, eu și cu mine ne-am pierdut între bărbați. Eu și dublura mea. Eu a lui și eu a altora devenim două și una singură. Mă arunc în prăpastia strălucitoare a desfrâului. Este prea târziu deja pentru a-i putea refuza vre-un joc…îmi caut deci un bărbat…un alt bărbat… Și mi-e greață de oglinda cuvintelor ce rănesc.
&
Am plecat pe drumul căi de tren spre căminul viitor al delimitatelor idile. Secunda întâmplării pe stradă mi-a oferit rezolvarea jocului. M-am întâlnit cu ceaiul calmant al nervilor excitați de neîmpliniri și frustrări nemărturisite. Construiesc o altă paralelă a realității universale a iubirii. Străbat două cărări paralele ale iubirii ce se întretaie prin salturi de gazelă. Mă transfer cu ușurință de pe o paralelă pe cealaltă și mă strecor printre piedici cu nonșalanță. Devin experta iubirilor duale. Eu pe paralela iubirii neîntrupate mă destram și mă definesc reconstruindu-mă prin toate fasntomatice jocuri ale imaginației, pentru ca apoi în saltul spre clipa viitoare să mă refac în brațele odihnitoare ale iubirii trupești. Învăț să-mi cunosc trupul și să-mi înving prejudecățile. Mă scald în trupul ceaiului de tei vindecându-mi frigiditatea și explorându-mi sexualitatea. Mai apoi... refăcută mă avânt spre exuberanța jocurilor extreme inventate în abstracte idealuri și performanțe experimentale. Învăț să trăiesc alternându-mă pe mine cu mine. Eu cu mine în alternanța secundelor și a ochilor ce mă oglindesc învăț să fiu întreagă. Sunt suma de reflecții a celor două oglinzi pe care le iubesc.
&
N-aș putea să mă folosesc de el și totuși : de ce dracu l-am trimis acasă în loc să-l conduc în dormitor? De ce dracu m-am obosit atâta dacă oricum l-am trimis acasă?
`- Dacă nu mă trimiți acasă, nu voi mai putea respecta prietenia noastră, îmi zice în timp ce dansam.
Este ziua lui, i-am pregătit o cină romantică la lumina lumânărilor, m-am îngrijit să-mi expediez chiriașele la plimbare, să fac rost de “Sonata Lunii”, să-i trasez cu lumânări și scântei drumul spre cadouri, m-am strofocat atâta să-l impresionez și proastă îl trimit acasă.
Surprins și emoționat recunoaște: Serafino, nimeni n-a mai făcut pentru mine atâtea! Mâncam, dansam, râdeam, eram fericită. Îmi doream să-l sărut. De fapt… îmi doream să fiu sărutată, sedusă de prințul vărgat, iar când mi-a cerut să-l trimit acasă, l-am trimis și-apoi am plâns. Dacă aș fi putut vorbi cu adevărat, poate cerul n-ar mai fi plouat cu stele căzătoare și soarele ar fi rămas să lucească veșnic. Proastă, da , proastă asta sunt. Dar aș mai fi putut, oare să-l revăd cu chip senin și suflet ascuns vreodată dacă...... M-aș mai putea privi în oglinda ochilor lui fără să citesc reproșuri? De prea multe secunde mi-a spus cât ține la prietenia noastră, la frația noastră inocentă, la iubirea platoniciană a privirilor noastre. Cum aș fi putut să incestuez relația noastră? Și totuși, proastă, asta sunt!!!!!
&
Îmi citește poezii și fragmente de teatru. Stau învelită în cuvinte și mă adâncesc în îndoială și întrebări. Despre mine este vorba oare? De-ar vorbi pe înțelesul meu. Vorbim despre toate aspectele vieții și universului, învățăm împreună să descifrăm adevărurile filosofice ale necuprinsului și nelimitatului și nu știm să descifrăm semnele unice ale frunților noastre. Stăm muți în fața propriilor chipuri misterioase. Cuprinsă de neputință și disperare mă las în voia coșmarurilor și a insomniilor. Revolta este singura reacție la frica de a-l pierde.
&
Din depărtările zâmbetelor se aude vag și calm urma unui cântec mut, șușoteli și zâmbete încătușate cu lanțuri de aburi. Poezia mă inundă și scriu. Incest. Un trunchi dezgolit ispitește frunzele ce stau pitite sub pat, iar eu te caut prin negura ce mă învăluie. Uit când s-a întâmplat să cadă ceața. Oare ce s-a întâmplat? Închid ochii trupului împietrit de zgomote neînțelese, crengile-mi atârnă goale atingând plasa ce mi se oferă. Eu și cu tine sub birou. Doi copii ce se joacă. Atingeri nevinovate mustind a păcat, priviri lacome ce pipăie trupul gol de fetiță. Fug și mă pitesc în sânul altui joc vinovat. Eu și el în patul de frunze, doi copii ce se joacă. Sunt papușa blondă ce-și dezbracă ochii de piatră verde, sunt mâinile țepene de moarte. Mă mângâi și-ți arăt cum s-o faci. Sângele are gust de calcar și lavă, iar ochii țintesc spre diafan. Fug și mă ascund … sub plapumă, cascade de apă, ce curg, mă ating, mă excită. Mi-e frică și râd. Mi-e frică și plâng. Continui și picuri de apa mă mușcă de sfârc. Torentele de clipe dispar fantomatic în amitiri. Tac. Ce s-a întâmplat?
&
Puțină puritate sufletească nu strică. Ar trebui adăugată rețetei fericirii. Sunt obosită de atâtea frustrări. Mă ascund privirilor cârcotașe și spinoase. Vreau să fac curățenie între lacrimi și păcate.
&
Un gest solemn de dăruire mă uimește. Inelul de argint, simbol al uniunii noastre eterne mă privește de pe deget. Îi simt intensitate dorinței de-a mă avea. Nelămurită și orgoliosă mă prefac că nu înțeleg adevărul și trec mai departe. Încăpățânată aștept să rostească cuvintele ce vindecă rănile. Vreau să vorbească! Dar tace sau minte.
&
Fiecare secundă a anilor ne-a adus în comuniune, ne leagă pânza de păianjăn țesută de mitologice fantasme și iluzorice adevăruri. Ne apropiem unul în altul prin tentația uniunii încercând să-mplinim unicitatea ființei. Există însă ceva ce ne limitează despărțindu-ne. Nu reușim să evadăm din propia piele și ne păstrăm diversitatea unicității. Acestui ultim salt ce ne desparte îi lipsește acceptarea. Ne judecăm după principii străine așteptând să atingem perfecțiunea. În drumul spre devenire ne rătăcim în erori de gândire și orgolii rănite.
&
Stau din nou cocoțată în vârf de munte hain și sunt melancolică. Liniștea și plictisul mă copleșesc și-mi sună în urechi tăcerea singurătății în doi. Mă chinuie infidelități închipuite în nopți de coșmar și păcate mute și trecute. Șirul amanților florilor trupești îmi revin pe retina argintie a oglinzii și pas cu pas îmi înșir pe sârmă degetele amanților iubiți. Mi se perindă prin urechi cuvintele lui.
-Tu nu-ți vei înșela soțul niciodată, îmi zise într-o zi.
- De ce crezi că nu-l voi înșela? îl întreb curioasă.
- Din comoditate și plictis.
- Cum adică?
- Știi că nu merită efortul. Nu merită să-ți bați capul cu invenții pe care trebuie să le ții minte și să le redai identic în relatări diferite.
- Și totuși pe Călin îl înșel...cu tine …sau cu alții, spun meditativă.
- Tocmai.
Îl privesc uimită și tind să-i dau crezare. Oare nici un posibil amant să nu merite efortul? Probabil are dreptate, suma bărbaților cunoscuți mă îndeamnă să spun că diferențele sunt infime și deci…
&
O voce îmi trezește conștiința zicându-mi:
- Nu te simți vinovată? nu simți că-i trădezi?
- Uneori.... da, dar de-obicei nu. Îi iubesc atât de diferit. Poate inima mea este mai încăpătoare, răspund încercând să glumesc, apoi revin. Daniel se oglindește în jumătatea personalității mele reflectând răzvrătirea, revolta, exaltarea, curiozittaea, este tentația idealului și iluzia perfecțiunii, iar Călin este vindecarea trupului bolnav, este medicamentul sufletului rănit, Călin reflectă siguranța și certitudinea clipei prezente. Călin este identitatea nemișcării, a staționării, stația de odihnă în drumul celuilalt personaj, reprezentant al eternei deveniri și transformări. Daniel reprezintă transfigurarea clipei trecute în clipa ce urmează spre țelul devenirii în ceva.
&
-Te iubesc!, îmi zice, iar eu nu mai am forța să-l cred. E beat sau poate… Dumnezeu știe ce mai vrea. Oricum este mult prea târziu. Nu mai sunt una, suntem două, eu și cu mine am scindat și ne-am confundat cu eternitatea, am pactizat cu diavolul și suntem blestemate pe veșnicia florilor să fim despărțite. E prea târziu sau poate prea devreme pentru noi. E noapte și-mi stă în brațe, mângâindu-mi gândurile picurate cu ceară scursă din lumânare. Sunt obosită de atâta iubire.
&
Dansez, întinzând la paroxism corzile celor ce mă ating privindu-mă cu degetele. Astăzi mi-am propus să-i stric planurile de cucerire. Mă joc cu coloana lui de vertebre masculine și cuvintele au gust de senzualitate, iar privirile sunt călărite de armăsari albi și nărăvași. Am învățat să ucid romantismul mieros ce-i îngreunează mersul. Privirile se întâlnesc în ritm de tango sălbatic și dincolo de spațiu este al meu. În ritm de dans se supune și mă urmează în timp ce trupul meu răspunde chemărilor lui sălbatice. Plecăm ținându-ne de mână conștienți că jocul s-a sfârșit. Se închide din nou un val al existenței noastre în doi. Plutesc în plenitudinea forței creatoare de răutate și malițioasă îl doresc pe pat de frunze moarte. Adorm. Și coșmarul revine……
&
Mă plictisesc în brațele acestui alt bărbat. Este somniferul perfect după agitația dansului de altădată. Ce faci mâine? m-a întrebat. Ce-aș putea face altceva decât să-mi iau porția de ceai de tei. O zi calmă de toamnă târzie fără vânt, ploi sau furtuni, cu cer senin și fără jocuri, pe deplin în armonie cu cealaltă secundă a gândurilor noastre obosite. Zile identice, fără surprize, senzualități măsurate și reexperimentate, siguranța momentelor împărtășite între două clipe sărutate și totuși atâtea plicticoase atingeri ale spiritului ce-și râvnește mișcarea în această nemișcare. Doruri nemărturisite și frustrări mințite ale cugetului care doarme pe salteau din spate mă asaltează pentru o secundă. Apoi mor nespuse lacrimile albe ce se ascund de întrebări. Mă dăruiesc siguranței de mâine și clădesc cărămizi din gesturi tandre și mincinoase. Somnul cuvintelor și jocurilor mă cuprinde în brațe de catifea raiată și mă cufund în tandrețea pendulelor albastre ce stau atârnate de tavan.
&
-Dane, vreau să faci dragoste cu mine! zic privindu-l intens. Sunt prinsă în pânza de paianjen. Vreau să evadez din nepăsare, dar sunt neputicios țintuită într-o iubire pe care o resping. Este tot ce mi-am dorit vreodată și tot ce-mi repugnă mai mult. Îl urăsc și mă urăsc. Aș dezmembra fiecare secundă fără de el și aș construi timpul doar cu clipele ochilor lui ce au din nou culoarea caldă a verii târzii. Mă distrug și mă dizolv în celule toate locurile pierdute și femeile necunoscute, dar iubite. Doar ridicolul cotidean poate stinge setea nesfârșită a cărnii neîntinate, setea rozului grețos al romantismului platonic, doar platitudinea iubirilor pământene și păcătoase poate desăvârși ruptura dintre mine și mine.
Mă privește surprins și mă sărută tandru în așteptarea iubiri ce nu va mai veni nicicând, mereu în contra cuvintelor, el pleacă pentru a reveni când fantoma mea va fi în brațe de tandrețe și voi reveni spre el când va fi în brațe de pasiuni necunoscute sau știute. Buzele lui ating suav și abia simțit umbra buzelor mele, promițând să revină în culcușul vorbelor de iubire și de înțelepciune. Sărutul lui își așteptă împlinirea promisiunilor mincinoase.
&
- Dezbracă-te! vocea lui sună poruncitor. Stau întinsă pe patul din sufragerie și-l privesc cum stă încordat și nervos pe scaun. Parcă ar vrea să mă pedepsească. Cu ce să încep? Încep să-mi desfac încet nasturii și fermoarul de la pantaloni, iar în acest timp mă străfulgeră un gând pe care îl rostesc:
-Oricum mă dezbrac degeaba ! îi simt nervozitatea și în timp ce pleacă îmi dau seama că a înțeles greșit. Nu spuneam că el nu ar putea, ci că eu nu pot. Aș vrea să strig după el și să-i explic, dar este prea târziu cum aș putea să-i explic că dincolo de dorință simt ridicolul goliciunii trupești oglindit în privirea lui. Cum aș putea să-mi strig lașitatea? Cum să-i explic certitudinea fricii, temerea că dăruindu-mi trupul voi pirde sufletul iubirii? Cum să-i strig adevărul și să-i invoc siguranța ce mi-a invadat instinctul: carnea va dezintegra spiritul și vom pierde esența. Cum să mă recunosc învinsă și rătăcită printre neînțelegeri și răni orgolioase. O las așa și îl mint cu prima ocazie dând vina pe fiziologia feminină. Mă simt vinovată, dar las să treacă pe lângă noi încă o dată ocazia de a fi fericiți. Nu am curajul de a risca prezentul de dragul unei perfecțiuni posibile viitoare.
&
-Într-o bună zi………vocea lui amenințătoare se oprește înfundat.
-Da, ce va fi într-o bună zi? Mă enervează amenințarea surdă din vocea lui, mă disperă aceste puncte suspendate de-asupra abisului. Ce-mi vei face într-o bună zi? Ce-ai mai putea să–mi faci, astfel încât să-mi fie frică? M-ai descompus, m-ai reasamblat după voia și plăcerea cugetului tău, m-ai nenorocit și m-ai fericit, m-ai așezat suspendată între agonie și extaz Deci, ce crezi că mă mai poate speria? Mă vei părăsi? ei, și? Sunt obișnuită cu muțenia durerilor nemărturisite, te-am înmormântat în altarul fantomatic al clepsidrei prea des și prea devreme. Am obosit să-mi fie frică. Am obosit de iubire. Sunt obosită de viață!
- Într-o bună zi te vor săruta până când te vei contopi! Simt că acea zi nu va veni niciodată și încerc să-l provoc la duel, dar oscilez între dorință, datorie frățească și frică fiziologică.
&
Muzica sferelor o aud scoborându-se în cuprinsul ființei mele. Suntem chinuiți de fantomele propriilor suflete neodihnite de veacuri, ne ținem de mână și dansăm valsul de început de viața trepidantă. Ne jucăm cu plapuma zilelor viitoare pregătindu-ne să înțelegem adevărul de nepătruns al existenței și sensul iubirilor trecătoare ale frunzelor de toamnă ce se împreunează în dansul funebru al drumul către adâncul pământului. Râdem inconștienți de importanța clipelor irosite între două citate, între două idei, între două mângâieri. Cântăm cu fericirea petalelor de trandafiri galbeni aurii într-o arzătoare zi de vară argintie.
&
Mă arunc plictisită în brațele străine ale altcuiva. Nici măcar nu mă mai mint, știu că nu sunt ale lui. Conștientă de neputința voinței fantomatice ce nu poate alege, încerc să uit cine sunt. Geamăna își ocupă locul la peluză și dansează un experiment incestuos al dragostei carnale. O nouă față, o altă experiență, un profesor din liceu, un soț infidel, un tânăr de bani gata, un presupus scriitor, un ziarist, un ceai de tei și iarăși eu revin în stal. Cu ochi străini și goi oglinda mă arată. Sunt și totuși nu!
&
Mă dor sunetele, mă doare lumina lunii sub care mă leagăn. Trebuie să sfârșească cântecul, lumina se stinge, lacrimile ploilor acestei veri s-au scuturat, tomnaticul cuvânt a fost înghițit în jigniri. Nu! acest fapt divers din lungul șirag al faptelor diverse ce a devenit viața mea nu va trece pragul iertării. Nu acum. Mă îmbrac în doliu și-l plâng. Clipele sunt veacuri de căință, muzica fanfarei îmi cere îngăduință. Învăț să merg, să respir, să gândesc, să mă bucur și să pier. Și totuși, în spatele cortinei o umbră luminată mă urmărește zâmbind. Să-l iert am învățat în timp. Să mă iert nu am învățat încă. În zi de azi persistă o întrebare, cum este cu putință oare?
&
Mi-e dor de o poveste, mi-e dor de nostalgii. De secole nu s-a mai întâmplat nimic memorabil. Câte-o aventură cu o frunză, o întâlnire întâmplătoare, cuvinte și priviri azvârlite-n fugă. Fug spre nu știu ce, poate spre somnul etern. Afară e soare, dar ceața a pus stăpânire pe barometrul meu sentimental. Am uitat să sper, m-am plictisit să visez, iar realul e sumbru, deci, dorm. Monotonia clipei mă îmbracă în hainele sure ale somnului lipsit de vise.
&
Sufletul meu e o harpă ce nu cântă, chitară cu rupte corzi uitată într-un colț de mansardă. Lacrimile au uitat să mai curgă, focul s-a stins și în urmă doar scrum inutil și murdar. Vreau să trăiesc, dar mă împiedic în propriile-mi oase și cad în nas și uit să revin. Am o sută de bețe și nu mai știu să le număr. Nebunia ar fi dulce ca mierea și ți-o dăruiesc. M-am pierdut în platitudini, m-am îmbăiat în ironii, mi-au rămas doar nostalgii. O greață organică ce pare să invadeze orizontul. Prostia nu mă mai distrează, mă îmbolnăvește. Ce-i mai grav? Faptul divers sau nimicul prostesc? Mă simt încătușată în propria-mi piele și vreau să-mi sparg carapacea, vreau să simt și altceva decât pustiul din mine. Mai bine orice, decât nimic. Monotonia rutinei mă sufocă, visele, jocurile și insomniile devin droguri ale filosofiei cotidiene.
&
Un cântec de speranță îmi inundă viitorul fad prevestitor de fericire. Clipa trecută în uitare îmi aduce mângâierea. Iertarea mă seduce și-l privesc în spatele întors spre mine. Îmi zâmbește cu ciudă și-mi spune învingător:
- Am întâlnit femeia vieții mele…. Femeia perfectă… simt cuțitul cum mă străpunge și picuri de sânge îmi inundă gândirea. Îmi înghit fericirea vederii și plâng în ascuns. Zâmbesc fals și îi spun :
- Fericitule! Mă bucur pentru tine! Mă întreb în adâncul conștiinței…oare?…adevărul sau pedeapsă pentru mine sunt cuvintele rostite astăzi răspicat cu ciudă și privire malițioasă? Asimilez pedeapsa și tac. Îmi beau cafeau și fumez în tăcere.
&
Clipa întâmplării ne adună pe terasă. Plâng fericirea înghițind-o în sughițuri deghizate în râs. Uite-l, e el! Îmi zâmbește din nou. De veacuri nu m-a mai iubit în zâmbete catifelate. Întrebarea lui mă uimește.
- Serafino, când te măriți? Rămân suspendată în mirare, dar răspund.
- Peste cinci ani. Doar e la modă cincinalul, nu? Râde și mă-ndeamnă:
- Să mă inviți la nuntă! Îi privesc pasul îndepărtându-se de mine și pierd secunda de fericire. Mă resemnez în oglinda revederii plăcute și în clipe de speranțe visate în brațele altui chip oglindit în mine. Mă afund în uitarea tandră a altei iubiri. Rar, fantomatica umbră mă vizitează în amintiri de vise și nopți de insomnii. Coșmarul se pierde în fanatice atingeri străine de el și se transfigurează în insomnii nicicând explicate. Privesc telefonul ce-mi arde descarnată palma. Îl sun și-l întreb:
- Vii la nunta mea ? secunda se măsoară în secole de așteptare și vine răspunsul:
- Da.
&
Trăiesc în lumi paralele tânjind după ele. Apuc fotografiile lor și vreau să le-mpreun, dar pierd cuvintele și râsul muțește în noapte de nuntă. Cămașa mă strânge, iubirea mi-e caldă și mată, iar gândul îmi este la celula din pântec. Hotărârea e luată. Secundele de liniște mă-mbrățișează. Îmi devin suficientă nouă. Doi suntem într-un singur trup unit pentru un car de clipe. Experimentez iubirea fără de margini și condiții. Mă dăruiesc fără rezerze fiului meu și uit durerea dorului nesfârșit de povești și fantasme. E liniște și doarme.