Azi a fost o zi normala, aparent ca si cea de ieri si mai putin obisnuita decat cea de maine. Spun aparent pentru ca de fapt nu a fost deloc normala. E ciudat cand iti dai seama in decurs de cateva ore ca vrei sa iti schimbi viata. Pare absurd si total fara sens, dar uneori ajungi la limita echilibristicii de pe franghia aia atat de subtire incat realizezi ca nu mai ai unde sa faci noduri si e cazul sa o inlocuiesti. Cu una mai buna, bineinteles. Si nu vorbesc despre franghiile alea perfecte, sintetice, albe ca neaua, cu care se leaga pachetele de la anumite firme prestigioase de transport. Ma refer la franghia aia cu care lega mamaia borcanele de dulceata ingramadite cu grija pe raftul din camara. Era ceva special la franghia aia, facea dulceata mai dulce si nu se rupea. Vezi? Despre asta vorbesc, despre o franghie rezistenta... rezistenta la ieri, la azi, la maine. Si rezistenta nu consta in conditiile impuse de anumite table de reguli. Ea zace acolo, in adancul meu.
Sa vorbim deci despre egocentrism. Nu imi doresc un lucru dorit de ceilalti, dar imi doresc un lucru destul de „al meu” incat sa nu si-l doreasca si ceilalti. Cu alte cuvinte, da. Am universul meu, care nu e nici paralel, nici perpendicular cu al ei, care conform spuselor apropiatilor, „e fata buna”, nici cu al lui, care, „i-a facut de rusine”. E al meu si nu pot inca sustine ca sunt optimista in ceea ce priveste evolutia lui. Dar stiu totusi ca, fiind al meu, ii voi cladi un acoperis cu ferestre mari, prin care sa se vada Cerul mereu, indiferent daca e gri sau curat si albastru, ca marea. Un Cer al meu, in care sa am libertate absoluta, in care ei, sa nu fie. Da, sunt o egoista. Sunt o egoista pentru ca vreau sa nu impart cu nimeni rasetele de satisfactie cand aud marele „DA”. Si numai privind propriul meu Cer si inaintand cu pasii mei, neghidati de nicio umbra, il voi obtine. Si atunci voi fi din nou singura, cum am fost si pana acum.
De fapt intrebarea este daca au fost momente in care lumea mea s-a prabusit si ei au fost aici. Da, se spune ca au fost. Razand, plangand, indiferent, pasivi, dar au fost. Dar ei nu au raspunsurile. Nici macar eu nu le am. Dar le pot obtine. Mai devreme sau mai tarziu. Nu, urasc vorba asta... „mai devreme sau mai tarziu”. E un paradox fara noima. Cum te poti limita sa nu stii? Sa speri ca astepti de fapt imprevizibilul prin articularea cuvintelor astora... E absurd! Eu... eu pot sa anticipez ca va fi o perioada imediata in care voi privi Cerul si voi urca, fara frica, cu pasi repezi si cu toate ca voi fi singura, nu ma voi mai plange ca ma dor tibiile. Pentru ca niciodata nu ma dor de fapt. Da, voi depasi granitele stupende si voi fi acolo, unde am vrut mereu sa fiu si unde inca imi este frica sa ajung.
Ce e riscul de fapt? Nu poti vorbi despre o asumare a riscurilor cand iei decizii de la o clipa la alta. Nu mai e vorba de jocul cu moneda, in care intr-o fractiune de secunda forta gravitationala si probabilitatea aterizarii monedei pe o parte e mai mica decat a aterizarii pe cealalta. Nu ne mai jucam cu lucruri riscante pentru ca ei nu accepta caractere slabe. Si eu nu sunt slaba, sau cel putin nu mai vreau sa fiu. Si a fi puternic nu inseamna a arunca o decizie in mainile sortii. Impropriu spus, ca soarta nu exista. Nu cred intr-o Divinitate care si-ar lasa ucenicii in abisul Raului. Dar nu vorbeam despre asta. Spuneam ca eu pot hotari ceva meditand si nu doar jucandu-ma.
Sa fie asta oare partea in care eu nu mai ajung la concluzia ca am prea multe intrebari fara raspunsuri? Stii ca spunea Chirila la un moment dat ca nu suntem facuti din reguli si avem propriul nostru sistem dupa care sa ne ghidam. Eu asa cred ca e. Ca a venit momentul ala in care eu sunt cea responsabila de cateva raspunsuri. Nu datorate lor, ci mie. Si eu mie imi spun ca pot sa le obtin. Sa imi apropii Cerul si lucrurile dorite capata nuante reale!