Joia care tocmai a trecut. După-amiază cu frânturi lascive de nori, miros de noroi fraged și rugină. Așteptam în gară, lăsasem un tren să plece și urma o oră de așteptare până va fi sosit următorul. Mi-am aprins o țigară și m-am așezat lângă ghereta negustoresei de covrigi. Brusc, asaltul vânzătoarei cu bulgări de zăpadă ce nu mi-a dat răgaz să surpind decât două siluete mărunte și zdrențăroase... "Expiator!" - mi s-a năpustit în minte; era termenul care mă sâcâia, refuzându-și coagularea încă de la coborârea din troleibuz. L-am șuierat printre dinți, reluând apoi traseul pe care îl parcurgeam poate de fiecare dată când urma să te întâlnesc sau să iți dau rămas bun atunci când trenurile noastre o luau în direcții diferite, dar totuși adiacente. În urma mea, ocări, covrigi uzi și răsunetul tabagic al vocii care împrăștia damfuri izbitoare de mahala...
Gara despărțirii și a revenirilor noastre, locul predilect al nostalgiilor și reveriilor, dizolvarea unora într-altele și inhalarea lor împreunată...Gara este poate singurul loc unde încetez să mă mai grăbesc – stază a cugetului în însuși viscerele umanității.
Mi-am amintit de dimineața când urma să te iau pentru prima dată acasă. Erai în fața gării din Ploiești, așteptându-mă. Urma să cobor din tramvai și ți-am surpins din spatele geamului nesiguranța cu care pășeai pe aleea de lângă stație. Am coborât undeva în spatele tău, urmându-te. Inima mi se înghesuia undeva in spatele pietpului, chirchindu-se, fibrilând, stângându-se în sine, sugrumând artere, lăsănd totodată loc plămânilor să se umfle până la refuz cu parfumul tău baroc, năucitor. Þi-am zis: "nu e unde-l cauți!"...Ce ciudată poate fi viața! De cele mai multe ori așteptăm în alte stații alte tramvaie care poartă alți oameni și situații în care nu ne regăsim. Nu așteptăm tramvaiul care trebuie. De ce nu există un panou și cu "mersul tramvaielor"? Ai fi știut poate unde să mă aștepți...Unul cu mersul oamenilor sau al lumii, să se cartografieze vieți și posibilități, etichete și taxonomii, să porți numai o singură culoare, a ta, roșu sau galben sau violet, sau orice altă culoare în care lumina nu se poate descompune, căci, ah, mi-au obosit ochii căutându-te!
Sunt puține clipele când cineva își abandonează drumul și vine să te surprindă din urmă, întrevăzând neglijența cu care ai urmărit traseul fiecărui tramvai...Te-ai întors și ai zâmbit ștrengărește, zâmbetul ăla al complicității pe care, doamne, îl cunosc atât de bine din momentele călatoriilor noastre, atingerea gambelor, a mâinilor, întâlnirea a doua parfumuri și a doua priviri.
Așteptam în gară. M-am așezat în fața panoului ce indică mersul trenurilor. Sosiri și plecări. Din astea poate e alcătuită și viața noastră – artere prin care pulsăm, împingându-ne viața, traiectorii pe care întâlnim adesea noduri, curbe, rupturi.Uneori și deraieri. Viața și rostogolirea ei pe două șine. Gară în care te oprești pentru o clipă, ca apoi sa iți alegi drumul, alegându-te în fond pe tine. Spune-mi cât de mult eziți, ca să-ți spun unde vei ajunge... Covrigii care se zvântau la soare. Tânguiala precupeței încetase. Alesesem să ezit o oră.
Sosim și plecăm. Dar mai ales plecăm.Uităm și lăsăm în urmă gara în care simțim în anumite momente atingerea suavă a calmului și fericirii, ca în acea dimineață când așteptam împreună trenul spre munte. Exact ca în dimineața aia cu aer tare ce-l inspiram prădalnic, nesocotind mărginirea unui torace în care credeam că pot adăposti suflul întregii tale vieți pe care să ți-l redau apoi în doze mici și constante cu prețul unor singure atingeri ale buzelor...
Uităm suprafața în care stă înscris tocmai posibilul nostru. Două coloane – sosiri și plecări. Niciodată reveniri.
M-am urcat în vagon. Am zâmbit văzând că aveam locul de lângă geam căci acum nu trebuia să-l mai negociez cu tine, așa cum obișnuiam atunci când se întâmpla să călătorim împreună. Îmi aparțineam în sfârșit, nemaiaparținându-mi. Timp de aproape o oră voi fi aparținut drumului, distanței dintre două repere, locomotivei care m-ar fi tras după ea, mânată după cum credeam nu de forța ei motrice, ci de alegerea pe care o făcusem. Dintre sutele de călători, trenul se pune în mișcare numai pentru tine; iluzia că simpla ta prezență ar putea altera rânduiala unei lumi întregi – naivitatea acestei consolări.
Am coborât pentru o ultimă țigară. O foială zgomotoasă in jurul ultimului vagon de pe linia alăturată – "Infarct!" am auzit și m-am îndepărtat bombănind din cauza brichetei ce refuza să se aprindă. Pesemne că mi-am spus :"un călător doborât de propriul drum", așa cum probabil cei mulți își spun în deplină impasibilitate în anumite situații: "un cerșetor răpus de frig"...
Împuținarea vieții cu fiecare bilet perforat – cadranul din care an de an se mai decupează câte un fragment. Frântură lângă frântură ce nu mai totalizează în colajul care devii. Þigara mi se consuma în lumina seacă ce cădea prin fanta dintre vagoane, profilându-i fumul dens, fantasma carbonizată a expirației mele. "Probabil uitase să mai respire" mi-am zis, împingând afară din plămâni ultimul rotocol de fum ce s-a desfăcut apoi într-o perdea unduită de mișcarea aerului. Faldurile perdelei dincolo de care se produce combustia propriei existențe. Călătorul cu miocardul sfâșiat și-o consumase probabil între pereții de tablă ai vreunui compartiment ticsit...sau poate era doar prima sa călătorie cu trenul.
Locomotiva își lua avânt când am revenit pe scaun. Lăsam în urmă luminile pulsatile și sâcâitoare ale ambulanței care staționase lânga linia ferată – pompa prin care se anunța în fond rutina banală a lumii: proiecția în neant a unui cuget... Întâmplarea îmi lăsase un gol în care s-a cuibărit în scurt timp o întrebare: "Urma să plece sau acum revenea?"
Ne lăsăm purtați de timp, gonind prin lume, căutandu-ne un loc, intervalul sufletului unde toate neajunsurile și suferințele sunt suprimate sau măcar ascunse pentru o vreme în însăși densitatea lor. Uităm să mai trăim. Ne lăsăm prinși în forfota din jurul nostru până ajungem să ne dizolvăm în ea...Căutam chipul drag al persoanei pe care o iubim și ne lovim de hidoșenia gloatei în care ne găsim dintr-odată captivi. Oamenii cu hainele lor ponosite, cu grimasele lor respingătoare, cu guri știrbite și voci stridente. Groaza ce te curpinde simțind cum te sufocă mulțimea asta, cum te apasă preaplinul neliniștii din tine...Îți vine sa strigi, dar vai, ecoul vocii tale nu străpunge vacarmul copleșitor. Îți vine să îngenunchezi, să te pliezi în tine, ca în noaptea dintâi a ivirii tale pe lume, regreți îmbrățișarea care te umplea de liniște, căldura amniotică din trupul care ți-a dat viață. Fraze neduse până la capăt, emoția sacadată și abruptul sufocării ei. Te detești pentru nechibzuința ta și te uiți la ceas. Îți spui: "o fi oare tarziu?"...și te crispezi, ca în fața ultimei tale șanse, a ei, a vieții, care ți-o flutură poate pentru ultima oara prin fața ochilor, pentru ultima oară în întâietatea ei. Sunt și trenuri care nu au nicio haltă...
Îți lepezi hainele și bagajele. O iei la fugă printre oameni, oameni care te împiedică în îmbulzeala dintre ei, dar răzbești în fine să îi lași departe. În urma ta, icnetele lor încă se mai aud înfundat. Ai în față întreg orizontul, proiecția ta pe cer, imagine pentru care ai sfâșia orice îți iese în cale, orice piedică te-ar reține din goana spre ea, fericirea. Și în toată hăituiala asta simți promisiunea brațelor care te curpind, bătaia inimii și respirația sacadată din urma unui îndelung efort...
Îmi închipui cum urci scările, sperând, înca mai sperând ca voi fi dincolo de ușa pe care o vezi atat de departe, la capătul treptelor pe care le mai ai de parcurs...încă una, și încă una, și iată-te în dreptul ușii în spatele căreia se structurează toate speranțele din tine. Eziți în fața ei, așa cum ți-ai potrivi hainele în dreptul unei oglinzi, îți vuiesc tâmplele și resimți din ce în ce mai tare apăsarea din dreptul pieptul – prezentul, e aici și îl așteptai... Da, ușile poveștilor și a posibilului lor. Loteria care e viața ta în fața unei uși în spatele căreia te aștepți să mă găsești...
Îți sprijini urechea de lemnul ei noduros și nu distingi decât zgomotul mașinilor din stradă. Probabil am lăsat fereastra deschisă. Poate că stau undeva pe pervaz fumându-mi a nu știu câta țigară sau pur și simplu privind cenușiul blocurilor, pantomima de neînțeles a trecătorilor sau silueta crescândă a vreunui nor. Poate că am urechea lipită de cealalată parte a ușii, anticipându-ți venirea, așezat într-o simetrie bizară cu propriul tău corp, ascultând fiecare liniștea din interiorul celuilalt...
Îmi cunoști bine unduirile trupului, felul de a păși sau de a așeza ceașca din care tocmai mi-am terminat cafeaua. Și știi că toate gesturile astea mi se consumă ca într-un vid ce nu permite vreunei vibrații să îți atingă timpanul. Nu îmi mai agit piciorul pe sub masă așa cum obișnuiam la primele noastre intalniri - pendulul febrilității ce mă salva de la sudoare și care oprea valul de sânge ce stătea să îmi inunde obrajii...Da, îmi amintesc jocul picioarelor din prima dimineață. Nu il mai agit. Acum tot ce pulsează în mine e doar o durere surdă și densă, ca un lichid caustic și vâscos ce mi-ar curge prin vene, îngreunându-mi mobilitatea, gândirea, metabolizând orice urmă de speranță ce îmi mai întreține bătăile unei inimi și asa tumefiate.
În spatele ușii erai tu. Știam bine asta și îți așteptam ciocănitul. Încă nu era târziu când ai ajuns. Dar ai ezitat. Te temeai ca nu vei știi cu ce să umpli tăcerea care s-ar fi așternut între noi. M-ai fi găsit lângă geam, poate chiar pe pervaz. Nu aș fi tresărit la intrarea ta pentru că deja mi se prefigurase in minte de atâtea și atâtea ori fiecare gest, de la modul în care vei apuca mânerul ușii, până la variațiuni ale sunetului spart pe care l-ar fi scos la închidere. Apoi ai fi ramas în picioare înaintea mea, strângând tivul hainei sau vreun buzunar, simțind cum te prăvălești în hăul pe care îl simțeai deschizându-se sub picioare. Te-aș fi privit îndelung. Fără cuvânt. Mă obișnuisem cu tăcerea de după dispariția ta și orice cuvant ar fi reverberat în mine, tot așa cum te cuprinde amețeala cand fumezi după ani de abstinență. Te-aș fi privit. Și aș fi cedat poate unui zâmbet pe care l-ai fi primit cu lacrimi. Va fi trecut mult timp. Mult timp să te regăsești în seninăntatea zâmbetului meu. Vei fi găsit în el miracolul unei lumi întregi căreia îți doreai să-i aparții. Izbânda în fața provocării care este însăși viața ta...
Am coborât de pe pervaz și te-am cuprins în brațe. Ne-am așezat pe podea și ai izbucnit în plâns. Noaptea cădea încet, fiecare ungher al camerei întunecându-se cu fiecare mângaiere pe obraz. Doar freamătul tău mai marca trecerea timpului. Și bătăile inimilor noastre...Lumina albastră si necoaptă a dimineții. Dupa mult timp te-am privit din nou dormind.