cand eram mica am inceput sa scriu poezii, era o copilarie pornita de la o provocare a doamnei diriginte... am scris o poezie despre un copil orfan, la persoana I, mare greseala... a fost apreciata de diriginta, dar mama s-a suparat, ii explicam ca e pura literatura, dar nu intelegea... isi daduse seama ca asta era viziunea mea fata de familie, copii spun mereu adevarul!


cand am mai crescut am inceput sa visez in culori, acum nu mai visez deloc, nu ca nu imi place dar am inteles de la cursul de psihologie ca visele sunt de fapt dorinte ascunse iar daca visam si nu ne mai amintim inseamna ca ne-am indeplinit dorinta aceea. cred ca nu mai am dorinte... ba da! imi doresc un pestisor auriu sa imi indeplineasca trei dorinte, iar la fiecare dorinta o sa ii cer inca un pestisor auriu, iar unui pestisor o sa ii spun sa imi dea visele colorate inapoi, visele pe care mi le-au furat barbarii. traim in romania, si visele se fura. si imi mai doresc sa fiu fericita. si imi doresc dragoste vanduta in sticlute pe internet ambalata frumos in hartie cu inimioare. si visele nu au mai venit pe la mine, cred ca le-a speriat pixul meu roz cu ursulet.


in poezie poti abera ce vrei, si mama nu intelege asta. imi doresc sa fiu o stea pe pamant, sa cresc in desert si sa nu ma vada nimeni, sunt o cometa albastra pe cer, de aia nu ma vedeti. nu mai inteleg nimic, pixul roz s-a crapat si ii curge sangele albastru, s-a sinucis de singuratate, nu mai scriu cu el, ursuletul e uitat intr-un sertar prafuit plin cu rime proaste.


zambiti, soparla din voi va pozeaza ochii.