...Și iarăși începe perioada aia în care norocul meu e pe idle...Și iarăși îmi pierd nopțile slăvindu-mi lacrimile și iarăși îmi internez sufletul în spitalul suferinței și iarăși se citește în ochii mei suferința și nervii cu care îmi abandonez în litere mici și invizibile viața...și iarăși ascult melodii care mă fac să mă urc pe pereți și care mă fac să-mi doresc să-mi rup părul din cap, dar revin la gânduri pacifiste, pentru că știu că dacă arăt inestetic n-o să schimbe cu nimic în bine starea mea, ba dimpotrivă, o să am un motiv în plus pentru care să-mi plâng de milă..O, Doamne! Dar cum pot eu să mă prefac că totul e bine când văd caietele și cartea înspăimântător de groasă de matematică care îmi slujește durerea de cap și cartea de chimie cu formulele interminabile cu Carbon și cu hexacianură de Fier sau acetat de Plumb și multe alte formule de astea care se uită ciudat la mine și care-imi provoacă coșmaruri și dureri de inimă chiar; ciudat, nu? Dar cine sunt eu să mă plâng? Capul sus și zâmbește...da` de unde! Aș vrea să mai am puterea de a fi indiferentă în fața aroganței cu care viața defilează în fața fricii mele de a fi om...Aș vrea să dobândesc curajul fericirii pe care, sincer, o invidiez pentru că privește totul cu optimism, reușindu-i astfel fiecare mișcare pe care-o face pentru a învinge durerea. Cum poate, oare, ca, cu un zâmbet să vrăjească totul în calea sa? Să calce durerea în picioare, să sfărâme suferința și chiar daca se întâmplă să mai fie calcată în picioare, ea totuși își menține mândria și demnitatea pe primul loc în sistemul ei de valori, sentimente care, cândva, au locuit și în sufletul meu, dar care au dispărut, și acum..e prea târziu pentru a începe să le caut!
Visam să devin medic, chirurg chiar, pasionându-mă arta cu care maeștrii, adică doctorii, adâncesc bisturiul asemenea unei corăbii care se scufundă, lent și dureros pentru pacient. Visam să pot opera și eu cândva, să pot scufunda bisturiul în durere, pentru ca rezultatul să fie vindecarea sau chiar salvarea unei vieți. Dar, nu știu dacă mă mai simt îndeajuns de puternică, pentru a trece peste toate obstacolele care stau în calea îndeplinirii visului meu!
Visam să am lângă mine o sumedenie de prieteni, care să-mi ofere sprijinul lor necondiționat, care să mă iubească așa cum sunt și care să-mi fie alături în momentele grele, pentru că în cele bune, toți sunt lângă mine, dar, se pare că dorința mea a atras-o pe-a lor de a mă dezamăgi, pentru că ... așa sunt oamenii.
Se pare că visele mele nu pot fi în veci îndeplinite, dar eu totuși mai sper, sper ca norocul să iasă de pe idle și să fie, măcar pentru un timp available pentru mine..să simt din nou că trăiesc!