Moto:”Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții”
(proverb biblic)
 
„Te doresc!”, asta îmi transmiteau și ochii lui, și zâmbetul… și modalitatea în care își mișca mâinile… și cum își înclina capul spre stânga, ca și cum ar fi fost împovărat.
Te doresc… Te doresc cu toată ființa mea…
Ah, cât de bine îmi dau seama și cât mă doare conștientizarea…
Mă cheamă și mă roagă să îi explic ceva. Mă apropii de el. Tranșant. Îmi place să îi invadez spațiul. Ne-mai-explorat de nimeni… Băiete, îmi zic, nimeni nu a mai umblat prin arterele tale, nimeni nu ți-a văzut tristele tale atrii și ventricule.. nimeni nu s-a obosit… să te citească.. nimeni nu a fost tentat să te descifreze… nimeni nu fost atras de coloritul sufletului-tău-capcană… și pielea ta urlă a singurătate… și sufletul tău miroase a disperare…
Îi explic încet, clar, calm, glacial, banalul fapt. Și mă depărtez. În tot timpul ăsta, el fierbe, roșește… dar nu ar renunța la conversație. „E o tortură, o nefericită tortură și pentru nimic în lume nu ai renunța la ea”, cum zicea Erica de Bois-Dauphin, în Nu sunt eroină. Asta e iubirea.
Mă depărtez. E tulburat. Îmi place. Îmi plac inocența și forța lui. E contradictoriu. Îl admir ca persoană; (și deja încep să îl doresc!).
Ce sentiment scârbos! Ce scârboși suntem noi, oamenii! Cum vedem ceva de valoare, cum voim să îl posedăm, să fie al nostru. Cât egoism!
Sunt degustată. Îmi schimb atitudinea. Devin rece. Ca gheața.
Devine confuz. Îmi simte schimbarea, dar nu îi știe motivația. Sărmanul copil, gândesc. Crede că e vina lui; (tot copil e, oricâți ani ar avea).
Îl simt. Suferă. Se îndrăgostește. Și nu știe. Dar eu știu. Și eu pot opri totul. (Oare?!!!)
Mi-e scârbă de luciditatea mea. Și totuși, băiatul îmi place. Cam gradul 5 pe scara Richter; (în cutremure de inimă!) Mint. Cam 8. Nu mai mult de 8… Nu permit!
Începe să-mi fie dor de el. Mă gândesc din ce în ce mai mult la el. (Când o persoană îți apare tot timpul în minte, începi să te îndrăgostești de ea, afirmasem vara trecută, la munte.)
Brusc, aud o voce în minte: Este păcat!
Ah, dar de ce să fie păcat?, afirm furioasă. Sunt singură, liberă (ca pasărea cerului!) și pot… (șă mă autopedepsesc, să mă chinui – doar asta fac!)
Tu ai fost creată pentru cineva anume, căruia trebuie să-i fii credincioasă… Chiar și în gând…
Pentru cine, Doamne?, întreb furioasă. Doamne, eu nu cred în jumătate, eu nu cred în iubiri de-astea, perfecte. Sunt singură. Și nu cred că mai există o persoană ca mine, care să mă înțeleagă, să mă iubească (pe mine și doar pe mine – doar sunt idealistă, nu?) și să-mi fie fidelă. NU cred.
Tăcere.
Există șansă. Și atât.
Simt că L-am întristat pe Domnul. Și mă întristez și eu.
De ce îmi place să mă torturez? Ca un diabetic ce știe că zahărul îi face rău, dar care se îndoapă cu dulciuri.
Nu pot accepta o iubire fără loialitate, nu pot trăi fără gândul că, „cine aleargă și nu se oprește la unul singur, pierde din bărbat ceea ce e mai bun” – parafrazându-l pe Gralla, din Act Venețian.
Și de asemenea nu pot accepta ideea căutării perpetue a fericirii în lucruri relative (devenirea omului în obiect în sine și dorința omenească). Nu pot pune semnul egalității între omul produce fericire și omul este fericire. Unul Singur este Cel ce Este. De ce să confer altuia acest statut? Ar fi fals, ireal și mai ales naiv. Doar Hristos este Cel Ce este…
Tendințele astea contradictorii mă ucid.
Vanitas vanitatum! Vanitas vanitatum!
Sufăr.
Îmi aduc aminte de ce povestea Richard Wurmbrand în Cu Dumnezeu în subterană – întrebat fiind dacă e trist, un preot ortodox a răspuns:”Cunosc o singură întristare. Aceea de a nu fi sfânt.”
Nu vreau să plâng din cauza singurătății. Nu vreau să-mi irosesc energia spirituală pe nimicuri.
„Moartea e pe noi și ... noi în pat!”, cum zicea Steinhardt, în Jurnalul fericirii. „Nu se stă locului, nu-i rost de încropire, de comfort, de moale visare; (…) în lene, în boală și nebunie nu-și poate găsi nimeni pretext.”
Iartă-mi deznădejdea, Hristoase! Iartă-mi deznădejdea, care mă împinge la rău!
Mă rup visării. Nu mai simt plăcere la plăcerea mentală pe care el mi-o transmite. Mă scutur. Ca de o povară. Și merg mai departe.
În lumină.