Moto:”Tu nu Te-ai învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur își băteau joc de Tine și Te ațâțau, strigându-ți: Tu nu Te-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai să-l câștigi pe om printr-o minune, așteptând o credință liber consimțită din partea lui, nicidecum prijeluită de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci frica în oase. Dar și de astă dată ai greșit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, când ei nu sunt decât niște robi , cu toate că, așa cum au fost plăsmuiți, în sufletul lor mocnește răzvrătirea.”
(F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, Legenda Marelui Inchizitor.)


A supraviețui este o artă... Se știe că artist nu e acela care mimează, se străduiește să atingă anumite standarde, lipsit de har – ci acela ce are sămânța genialității îngropată în solul sufletului său și face tot posibilul ca ea să rodească.
Aceasta e diferența dintre un geniu și a failure. E ca și cum ai privi la femeia iubită și ai spune: „I don’t know what it is, but she’s got it!”, ceea ce ar ridica-o pe un piedestal de neatins și ar face din celelalte femei, prin comparație, păpuși pe bandă rulantă. Nu e intrinsec necesar ca femeia aleasă de îndrăgostit să fie cea mai frumoasă, cea mai inteligentă, cu educația cea mai aleasă... Și totuși, prin iubire, capătă statutul de intangibilă stea... Celelalte femei ar putea fi, pe bună dreptate, scandalizate... Și totuși, modul în care un îndrăgostit se raportează la iubita lui e un fapt al realității, înregistrabil istoric... iertată-mi fie tenta umoristică!
Ceea ce face diferența dintre un om genial și a failure e aceeași cu distincția dintre o femeie oarecare și iubita îndrăgostitului nostru (anonim și universal!) Mi se conturează în minte o imagine ce poate ilustra ambele situații... și anume, un individ pe cale de a se îneca. Să presupunem că n-are nici un ajutor (că tot e scenariul nostru putem să ne asumăm și rolul de regizor!). Îi rămân două alternative: ori, misterios călăuzit de instinctul de supraviețuire, imită anumite mișcări ce-i vor perminte să se mențină deasupra apei și să se deplaseze (adică să înoate!), ori să moară. Un aspect interesant ar fi și ce anume face diferența între supraviețuitorul combatant și învins, dar mai ales, că se face... indiferent de cauze.
Puțin selectiv acest dar de a supraviețui, sau cum îl numeam la început – artă. Puțin nedrept. Totuși, cum scria și Eclesiastul: ”Nu e nimic nou sub soare!” Aceeași luptă o întâlnim și la regnul animal. De exemplu, șoricelul ne mănâncă nouă brânza, cașcavalul... fiind la rândul lui mâncat de pisică. Nici o dramă. Totul decurge natural, fără tensiune...
Dizertațiile de mai sus și-ar găsi sau nu utilitatea în mod independent; însă plasate în context spiritual, capătă noi valențe.
Mă gândeam zilele trecute la atitudinea mea față de Dumnezeu și-ncercam să mă autodefinesc și să-mi conturez principiile. Viața e o luptă și mă interesează modul în care îi fac față. Lumea noastră e marcată de suferință... cicatrice lăsate de un flagel nimicitor... Am impresia că soarele apune continuu și că lumea se colorează în roșu și negru, când vizualizez spectacolul lumii prin prisma durerii...
Sunt multe întrebări nerostite... Una din ele e:„De ce există suferința?!” Dar poate întrebarea mea nu-i corectă.
Ca și om, sunt limitată. Ca și tânără ce încearcă să găsească niște răspunsuri, sunt și mai limitată... Referitor la suferință, Arhimandritul Sofronie, o înaltă conștiință, după a mea părere, scria:„Din punct de vedere creștinesc, această tragedie de pe pământ este urmarea neascultării. Adam a râvnit la îndumnezeire, la viața veșnică, rupând legătura cu Tatăl și Creatorul său (...)” Totuși, se va întreba: „De ce urmările neascultarii lui Adam sunt atât de grave? De ce, în lumea aceasta, viața duhovnicească în Hristos ia forma tragică a unei lupte corp la corp cu moartea?! De ce creația lui Dumnezeu este legată de moarte, de această luptă plină de suferințe?! (...) De ce trebuie să lupt împotriva lucrurilor care mă ucid fără să am putere asupra lor?” Și verdictul: „Nu înțeleg!”
Cum în societate percepția devine un automatism decadent și cum scopul meu e să mă definesc, va trebui să hotărăsc ce atitudine să adopt față de un Dumnezeu ce îngăduie suferința.
Am un amic cu care des fac polemică... Odată, mi-a atras atenția asupra faptului că pun totul la îndoială, absolut totul... și m-a atenționat atenția asupra faptului că cei din jur se pot simți ofensați de atitudinea mea.
„E adevărat?!”, m-am întrebat. Dacă realmente chestionez orice idee înainte de a o accepta, atunci fac aceasta instinctiv și în nici un caz pentru a jigni, ci în scop cognitiv.
Poate părea ciudat. Meditam la afirmația amicului meu și-mi frământam mintea cu găsirea unei explicații. Târziu, obosită, am apucat o carte de filosofie, să-mi clătesc mintea... Să fi fost pură întâmplare că l-am ales tocmai pe Descartes? M-a izbit asemănarea dintre propriul meu ego, propriul meu sistem de a mă raporta la lume și metoda lui Descartes. Un prim aspect, o primă asemănare... claustrarea. Se știe că Descartes a trăit singur toată viața iar eu am acea tendință spre solitudine... Totuși, însingurarea aceasta o resimt mai mult sau mai puțin la nivel fizic, căci absența cuiva implică sau nu singurătatea... Poți fi în mijlocul unei mari mase de oameni și să te simți tot singur...
Singurătatea lui Descartes atinge paroxismul. Constantin Noica, în Viața și filosofia lui Renè Descartes opina:„Pornirea conștientă pe care (...) filosoful o exagera mai degrabă decât să o ascundă, este cea de a a se lepăda de tot ce întunecă propria sa gândire și ființă. Te întâmpină o desăvârșită singurătate, atunci când ai a face cu Descartes.”
Izolarea lui Descartes nu se referă la cea fizică. Tot Noica spunea:„Să pleci dintre oameni este greu, dar cu atât mai greu nu este să te desparți de și de părerile lor, de gândurile lor, de cărțile lor, de toată hrana pe care o poți afla de la ei și de toată acea asistență, care uneori este simplă mângâiere de la suflet la suflet, iar alteori reprezintă autoritatea unei inteligențe față de alta mai slabă decât ea. (...) Căci în propria noastră ființă, (...) întrucât am fost copii mai înainte de a deveni oameni în toată firea și întrucât multă vreme ne-au stăpânit dorințele noastre sau îndemnul profesorilor noștri (...) fără ca nici una să fie, poate, stăpânirea cea înțeleaptă e cu neputință să șălășluiască în noi cugetări atât de temeinice, cum ar fi fost dacă de la început ar fi intrat în joc dreapta noastră judecată și numai ea. (...) Iar dacă ai pășit peste această treaptă, rămâi singur cu propriile tale gânduri. –Dar acestea nu pot fi și ele depășite?!, se întreabă” Descartes. „Și el le-a depășit de mult și pe ele.”
Întrebarea ce se pune e: „Ce-ți mai rămâne dacă te lepezi de tine însuți și nu mai vrei să ții seamă de tot ce ti-a fost constitutiv până acum?” Lui Descartes îi mai rămâne o singură opțiune, după cum postulează și Constantin Noica: „Am vazut (...) aceste trepte ale singurătății lui Descartes. Ele sunt: izolarea de oameni, părăsirea părerilor lor, părăsirea propiilor sale păreri; iar acum vine părăsirea a tot, îndoiala.”
Îmi aduc aminte de un moment critic al existenței mele, când, asemenei lui Descartes, am pus totul în cumpăna îndoielii. Descartes mi-e superior prin aceea că a făcut-o intenționat, nu „sub apăsarea unui destin”- expresia îi aparține lui Noica.
Eu am pledat pentru această opțiune (de care eram contientă, dar care-mi displăcea profund) constrânsă de circumstanțe. Suferisem ceea ce eu numeam „cea mai mare deziluzie e vieții mele” și văzând că semăn prea mult cu Don Quijote de la Mancha, am ales într-o bună zi să renunț la visare, s-o ciopârțesc cu sabia lucidității... Acesta a fost primul impuls. A urmat o coborâre voluntară în Infernul cotidian – Universul desacralizat, epurat de vise și idealități... Cu trecerea clipelor, mai smulgeam o mască de pe chipul factice al lumii... Am ajuns să mă îndoiesc și de existența lui Dumnezeu. În final, în urma unui proces de conștiință, am decis că El există și e vinovat de ceea ce mi se întâmplă. Pentru o perioadă de timp, intre noi a fost război. Îmi făcea o plăcere nebună să-I imput că m-a părăsit, să-I arunc în față toate mizeriile existenței mele. Mă bucura gândul ca-L fac să sufere, ca-L umanizez, că plânge pentru mine...
Cu unealta suferinței săpam în El, neștiind că și El mă prelucrează. În compania altora îmi ascundeam lacrimile, dar în intimitatea ființei mele, cu El, d e v e n e a m eu... Multă vreme mi-am oglindit spiritul în apele ideilor lui Emil Cioran, agățându-mă cu disperare de ceea ce-mi furniza: u r a... Mi-am tatuat pe suflet strigătul: „Dumnezeule, pe ce frânghie să urc spre Tine, ca de nepăsarea Ta să-mi sfărâm trup și suflet?!”
Și totuși, într-un ceas binecuvântat, am conștientizat că El e s t e cu mine și că plânge pentru mine... El a rezistat îndoielii mele... Misterios, dar S-a convertit din scea „suferință dureros de dulce” în balsam... Căci, să-l citez iarăși pe Cioran: „Crezi fără să crezi și trăiești fără să trăiești... Paradoxul îl rezolvi într-o duioșie însângerată, întărită de amurguri și cernită de aurore.”
Am trecut de la moarte la viață?! Cum s-a întâmplat aceasta?! Să renasc?! Înexplicabil, incredibil, dar adevărat. O frumoasă lecție de viață. Am reușit să înfrunt Infernul, nu prin cântec, ci prin iubire... Nu m-am pierdut...
În fine, am înțeles că moartea e polivalentă... Ceva ce în liceu nu puteam înțelege – atitudinea ciobănașului din Miorița, în fața morții... De remarcat faptul că moartea, în această poezie e una ipotetică și capătă universalitate. Moartea fizică se extinde, cuprinzând moartea la toate nivelurile... În Miorița, o hermeneutică ontologică, Ștefania Mincu ilustrează numeroasele valențe ce pot fi atribuite morții, surprinzând o nouă fațetă a misticii morții:„Ritualul inițiatic pe care-l bănuim la originea Mioriței românești, nu poate fi decât unul de inițiere în ontologic (...) iar o astfel de inițiere nu poate avea loc decât prin cunoașterea nemijlocită a experienței morții. (...) Instanța aceasta a jubilării în moarte e inadmisibilă logic (dar admisibilă afectiv), e crimei, dar și cel al depășirii ei prin sublimare, cum foarte pertinent o dovedesc analizele lacaniene. (...) A cădea în dorința nonsensului este însă o maximală dorinință de sens (...) În Miorița se poate spune că nu pot fi exprimate posibilitățile reale ale vieții, nici ale lumii, decât dacă se pune drept etalon moartea, al cărui secret trebuie experiat neapărat pentru a ajunge om deplin, a vorbi și a acționa omenește, a trăi în lumea bună și curată.” Și în fine: „Moartea e pururi-a-mea în concepția heideggeriană, e neconstituibilă, ca un bun personal.”
Imaginea grăuntelui ce trebuie să moară mai întâi, ca apoi să rodească, e un element consacrat al simbolisticii creștine. Domnul Hristos a biruit moartea prin moarte, cum spune și cântecul de Înviere:„Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pe moarte călcând,/ Iar celor din morminte,/ Viață dăruindu-le!”
Iată că, deodată, haosul începe să se organizeze... și, asemeni lui Descartes, fac drumul-napoi. Tot Noica ni-l înfățișează pe Descartes ce „încearcă să se întoarcă, spre a se regăsi (...) Dar întorsul era lung și greu. Meditația dintâi îl făcuse să piardă pământul de sub picioare și se simțea ca și cum căzuse în ape adânci, al căror fund nu știa să-l atingă și prin valurile cărora nu știa să-și croiască un drum. Îi trebuia un punct de certitudine în oceanul acesta de îndoială, așa cum lui Arhimede – comparația e a sa – îi ajungea un singur punct de sprijin spre a mișca întreg pământul. Și în mijlocul întunecimii aceleia imense o licărire apărea...”
Punctul meu de sprijin a devenit Domnul Hristos; primul adevăr de la care am început să-mi reclădesc lumea fiind însăși realitatea existenței Sale. Am pus baza castelului. Dar oare ce piese s-ar potrivi deasupra? Pot eu să accept un Dumnezeu care, uneori, îngăduie suferința? Dumnezeu e Unul al durerii sau Unul al minunilor? Iată dilema...
E Dumnezeu – Dumnezeu doar când cred eu în El sau și în afara mea?! Majoritatea persoanelor cred că El există când El face minuni. Impuls puțin primitiv, dacă stau să mă gândesc, deși dorința de a vedea minuni ca și condiție a divinității Lui e un clișeu și s-ar putea (?) să mă caracterizeze și pe mine.
E Dumnezeu – Dumnezeu doar când face minuni sau și în afara lor? Evident că și în afara lor. Atunci de ce aș da cu pumnu-n aer, contra Lui, afirmând că nu există, în momentul când toate drumurile-mi sunt blocate? E corectă această atitudine? Nu...
Dumnezeu e Dumnezeu pentru că El, Ființa Unică și Atotputernică există...
Domnul Hristos nu a fost Dumnezeu pentru că a prefăcut apa în vin, ci a prefăcut apa în vin pentru că a fost, este și va fi Dumnezeu...
C. S. Lewis considera că minunea centrală a creștinismului e Întruparea: „Minunea centrală afirmată de creștini e Întruparea. Ei spun ca Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru aceasta, o manifestare sau un rezultat al ei (...) Ceea ce putem înțelege (...) este că propria noastră existență compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a Înseși Întrupării Divine – aceeași cheie într-o notă cu totul minoră. Putem înțelege că dacă Dumnezeu coboară astfel într-un spirit omenesc, coboară astfel în Natură, iar gândurile noastre în simțirile și pasiunile noastre și dacă mințile adulte (dar numai cele mei bune dintre ele) pot coborî intrând în relație de simpatie cu copii (...) atunci totul se leagă și realitatea totală, atât cea naturală, cât și cea supranaturală, în care trăim, este mai variat și mai subtil armonioasă decât am fi putut bănui. Surprindem astfel un nou principiu cheie – puterea S u p e r i o r u l u i, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. (...) În istoria creștină Dumnezeu coboară pentru a reurca. El vine jos în timp și spațiu din înălțimile ființei absolute, jos în umanitate... (...) Dar El coboară ca să reurce iarăși și să înalțe cu El întreaga lume ruinată. (...) Fiecare din noi va recunoaște în această coborâre și reascensiune o schemă familiară, ceva scris pretutindeni în lume... Este schema oricărei vieți vegetale... Ea este silită să se micșoreze și să devină ceva tare, mic și aparent mort, trebuie apoi să intre în pământ: de acolo își începe reascensiunea: viața cea nouă.”
Contrar opiniei lui C. S. Lewis, eu îndrăznesc să cred că minunea centrală e însăși exisenței lui Dumnezeu... „Eu sunt Cel ce sunt...” Piatra de incercare a multora... În acest punct cad de acord cu C.S. Lewis. Tot în Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, el opina: „Oamenilor le repugnă să treacă de la noțiunea unei divinități abstracte și negative la Dumnezeul cel Viu. Nici nu mă miră. Aici se află cea mai adâncă rădăcină a panteismului și a obiecției față de imagistica tradițională. Aceasta a fost detestată, în fond, nu fiindcă Îl reprezintă ca om, ci fiindcă Îl reprezintă ca rege... (...) Dumnezeul panteiștilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă stă la locul lui, la dispoziția ta. Ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul și pământul să dispară la o privire a lui. Dacă el ar fi adevărat, atunci am putea spune realmente că toate imaginile creștine ale regalității au fost un accident istoric de care religia noastră ar trebui purificată. Suntem șocați când însă descoperim că ele sunt indispensabile. Un șoc ai mai avut și altădată, în legătură cu lucruri mai mărunte – când undița îți smucește mâna, când simți ca lângă tine respiră c e v a în beznă. La fel și aici – șocul apare exact în momentul când fiorul vieții ne e împărtășit prin intermediul firului conductor pe care l-am urmat. E întotdeauna șocant să întâlnești viața tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. , strigăm noi, Și tocmai acesta e punctul de la care atât de mulți fac cale-ntoarsă. (...) Un Dumnezeu impersonal prea bine! Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului și binelui, în creierele noastre – și mai bine. O forță vitală a m o r f ă năvălind peste noi, o putere vastă la care ne putem racorda – cel mai b i n e! Dar Dumnezeu Însuși, trăgând de celălalt capăt al frânghiei, apropiindu-Se poate cu o viteză infinită (...), r e g e l e, asta e cu totul altceva. Vine o clipă când copii care s-au jucat de-a hoții fac liniște brusc: nu s-a auzit oare în hol zgomot de pași r e a l?! Vine o clipă când toți cei care și-au tot făcut de lucru cu religia () se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat?! Nu ne-am gândit niciodată la așa ceva! Mai grav, nu ne-a găsit el pe noi?!
E așadar un fel de Rubicon. Îl treci sau nu. Dacă o faci, nu mai există nici un fel de apărare în fața minunilor. Odată a c o l o, ți se poate întâmpla o r i c e!”