poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2047 .



femeia din tren
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicolae ]

2005-03-30  |     | 





S-a întâmplat în cinci minute. Credeți că lucrurile importante se petrec pe îndelete? Nu. Când te joci cu limita, un singur pas și poți fi afară. Labirintul vieții mă forțase pe un drum înfundat și singura scăpare era s-o iau de la capăt în altă parte. Am ales Calea bisericii, calea pe care o doream demult.
Dac-aș avea un pat și o zeamă, aș putea fi. Cu gânduri cu tot. Așa mi-am zis. Vroiam să ajung la Dumnezeu pe timpul vieții. Apropierea de El am făcut-o în timp cu pași mici și ireversibili. Știam însă că adevărat credincios puteam să devin doar cu lacrimi. Și nu le aveam. Lacrimile aparțin inimii și-mi era greu să fac legătura cu mintea.
Îmi propusesem să cobor în capitala mănăstirilor și să-ntreb. In tren n-a fost chip să vorbesc cu cineva. Era noapte și toata lumea era ocupată. Când, la capătul celălalt al vagonului, o femeia striga cât putea : nu-i aicea Suceava, nu-i! Urmărisem înclinarea trenului după niște dâmburi, așa știam eu drumul, erau și multe linii de tren în acea stație, cum nu era Suceava ?
-Dar unde e ?
-Mai e o stație, mi-a răspuns femeia din tren.
M-a privit o clipă pe sub ochi și s-a așezat turcește în inima mea.
- Știți, tot am vrut să- ntreb pe cineva încotro s-o iau. Vreau să mă călugăresc…
- La Putna. La Putna. Acolo primește. Te-mbracă imediat. De ce nu vii la noi, la adventiști ?
- Nu pot…
- Dacă era bărbatul meu, îți spunea precis. El are darul să citească. Păi… mergi cu mine, numai că dumneata cobori la ultima stație… De-acolo mai e puțin, câteva minute pe jos…
I-am privit fața și mi s-a părut c-o recunosc. Doar vorba ei simplă și accentul modovenesc m-au făcut să n-o asociez pe moment cu… Maica Domnului. Era și prea înaltă, dar fața ei de-acolo era. Când am vrut să-i las ceva bani, s-a ferit ca diavolul de tămâie. Lumina zilei am prins-o lângă ea păzindu-i lucrurile, fiindcă ațipise într-o poziție chinuită în sala de așteptare. Din când în când se trezea brusc, mă căuta cu privirea și ațipea la loc… Parcă îmi dădea voie să mă răzgândesc și să fug. Dar mă reîntâlnea tot acoalea, hotărât și închis în sine cu disperare.
- Nu-ți face griji, la Putna te primește precis…
Și-am luat-o-ntr-acolo cu alt tren. Am privit călătorii din vagon și mi se păreau deja cunoscuți. Erau din copilăria mea sau… dintr-o carte. Parca eram în Biblie… Unul avea o față roșie, friptă toată, altul n-avea nas…mulți cărau legături cu sunătoare și alte plante tămăduitoare. De oamenii aceștia îmi amintesc că îmi era teamă. Dincolo de schimonoseala feților lor deslușeam acum o bunătate pe care numai suferința o poate imprima. I-am descoperit liniștiți. Au coborat toți într-o localitate ciudată prin care trenul a trecut încet, tranca-tranca, exact prin centrul orașului, ca o caleașcă. Parcă eram în plimbare… Și nu-mi ardea...
Femeia a chemat un bărbat:
- Tu, vino ! Ia banii ăștia !
Apoi mi s-a adresat : omul acela avea mare nevoie de bani…
Ieșisem din cuibul meu, zburasem departe de el și acum mă întâlneam prima oară cu oamenii, cu viața adevărată. Acei oameni sufereau și nu puteam să fac nimic pentru ei. Se uitau la mine, mă uitam la ei și făceam doar schimb de tăceri.
Rămas singur în vagon, privind pe fereastră, înțelegeam fără cuvinte tristețea pădurii pe care trenul o tăia de-a dreptul, la pas. Aș fi vrut ca trenul să nu se mai oprească niciodată. Am întrebat pustiul : unde e locul meu? Și era oriunde. Văzusem la televizor câțiva călugări care urcau scări lungi și intrau în niște găuri făcute în stânci. M-a speriat întotdeauna înălțimea, n-am putut să rezist sus. Cel mai bine m-am simțit printre oamenii simpli. Si mi-am zis uneori că eu sunt altfel, că aparțin altei lumi, dar am realizat repede, de fiecare dată, că locul era jos, jos de tot. Am lăsat în urmă femeia din tren după ce am privit-o lung, s-o țin minte.
Mănăstirea Putna este pe un deal. Cobori capul să poți pătrunde pe ușița ei. Lume multă. Pe aleea principală zâmbeau fericiți trandafiri de toate culorile- un călugar nu știu ce le spunea. Un altul, mai bătrân, așeza lumânările aprinse într-un fel de grătar pentru mici.
-Bună ziua, zic.
Tăcere.
- Sărut-mâna… adaug…
Călugărul nu mă băga în seamă, avea treabă. Dacă ar fi stat după fiecare, n-ar mai fi terminat în vecii vecilor.
- Am o întrebare. Aș vrea să rămân la dumneavoastră, cu cine aș putea vorbi?
S-a oprit din treabă și m-a privit o clipă. Absent. Mă simțeam ca nuca-n perete.
- Vorbiți cu portarul- și mi-a arătat cu mana o direcție vagă.
Sihăstria presupune multă așteptare. Iar eu nu eram pregătit să aștept. Stăteam ca pe ace. După un timp a apărut un grup în strai monahal și m-au ascultat cu toții o clipă.
- Numai Starețul decide, mi-au zis, momentan nu e, dar cazați-vă la noi trei zile și... gândiți-vă mult.
Am așteptat mult pe o bancă în curtea dormitoarelor venirea « Călugărului cel Aspru» care răspundea și de cazare. Nu-mi venea să cred că după numai câteva ore sunt în voia soartei, singur, fără să recunosc nimic din jurul meu. Atunci și acolo m-au podidit lacrimile. Am încercat să zic : « Tatăl nostru ». Oare fragmentul cu « pâinea cea de toate zilele » era înainte sau după « greșiților noștri » ? Parcă ajunsesem prea repede la sfârșit. Aveam nevoie de o rugăciune lungă de tot.
Lacrimile-mi curgeau fără voie și le lăsam să curgă. Nu mai mă feream. Am privit crucea înaltă de pe turla bisericii pe care se concentrase toata strălucirea soarelui. De undeva se-auzeau surd niște bocănituri. Era o sănătate să fii în aerul acela. L-am tras de câteva ori cu sete în mine și am expirat adânc, dar un nou hohot de plâns a pus stăpânire pe mine. Din senin a trecut în viteză o călugăriță, nici n-am apucat să-i văd fața, doar că cineva a dat colțul clădirii, și mi-a lăsat în mână o jumătate de felie de cozonac.
Ce bun e cozonacul !
Un abur ieșea din pământ…O furnicuță alerga după mâncare. I-am scăpat câteva firimituri în cale. O pasăre alearga după o muscă. Trăim toți cu ce ne dă pământul sau pădurea.
Nu dormisem de 30 de ore. Mi s-a pus în vedere că trebuie să merg obligatoriu la toate slujbele și să și muncesc în astea trei zile, n-am voie să stau degeaba. Acum !
-Da, zic, ce trebuie să fac ?
-E nevoie la cartofi. Vine cineva să vă ia.
Cartofii erau într-un beci mare cât toate zilele. Trebuiau aleși de ce cei stricați. La grămada aceea mai era de muncă cel puțin o săptămână. Am stat ore întregi aplecat pe un butuc mic în aerul acela umed și mirositor. Mai erau cu mine un cerșetor și un tânăr dezorientat care nu știa dacă să se călugărească sau nu. « Dacă mă primește, fac niște scăunele confortabile pentru beciul asta, este absurd să te chinui în genunchi sau pe un rotofei de lemn », așa mi-am zis în gând.
-Dă-i mai încet, aici nu ne grăbește nimeni, face fiecare cât poate… Așa mi-a cerut cel bătrân. Avea chef de vorbă. Eu cerșesc prin gări și mai vin și pe-aici…
N-aș fi putea fi cerșetor.. ! Doamne, nu mă pune la fapta asta ! Si-am făcut o cruce în întunericul din măruntaiele mănăstirii.
- Face mult și o mâncare, continuă el, aici oferă oricui mâncare pe gratis. Te trezești deodată fără de nici unele. Ce te faci ?!
- Era mai bine dacă aveam și niște fete cu noi, și-a dat cu părerea cel tânăr, mai ziceam un « doamne miluieșteee », mergea treaba mai repede… !
- Dacă te primesc, te trimit la porci sau cu oile, să-ți înfrângă voința. Te pun să faci exact ce nu-ți place. Dar i-au aranjat pe-ai lor !… Acum au nevoie doar de argați să le facă muncile astea nenorocite…
Cu siguranță, cerșetorul exagera. Tocmai aflasem că erau plecați toți călugării la coasă, iar cositul este cea mai grea muncă.
- Aici cresc și porci, dar ce fac cu ei ?
- Sanchi, cică îi donează unei unități militare…
- Bre, îmi zice tânărul ajuns la o concluzie, după cum te văd io, nu ești pentru călugărie…
- Uite-o pe Maica Domnului, îi zic, și ridic un cartof din grămada cea mare.
- Unde ?
Cerșetorul întinde mâna și -mi ia cartoful cu pricina, uimit. Il privesc amandoi.
- Priviți chipul desenat, priviți atent…
- Ui, sare tânărul ca ars, ești Cel Rău…
Se ridică brusc și dă fuga la călugărul însărcinat cu problemele de bucătărie și de la care tot ceruse ba vin, ba suc. Cartoful respectiv fusese aruncat imediat în spatele nostru, printre ceilalți aleși. Nu mi-a părut rău de el, cu toate că aș fi vrut să-l păstrez. Eram convins că erau toți sfinții printre cartofii aceia, că voi pune mâna pe fiecare în parte.
Dar…m-au trimis direct la slujbă. Și … să nu mai mă prindă la cartofi!
La slujbă închizi ochii și te-așezi în genunchi cu fruntea sprijinită în mâini, să nu rămâi fără ea. Ești astfel numai tu și cu Dumnezeu. Poți. Unii citeau din cărțulii tocite, alții ascultau ce se spunea. M-am desprins imaginar de acel fond care repeta la nesfârșit « Doamne miluiește », m-am ridicat din ghemuire și-am pășit pe covorul cu vorbe, înconjurat de sfinți, și-am mers direct la Dumnezeu. Eram așa ușor fără greutățile vieții ! Doar cu un singur pas, un pas mic, cu ochii închiși, și am ajuns. Nu mai conta ce am fost sau aș fi putut fi.
-Doamne, dă-mi gândul care-îți place Þie…
Zilele au trecut repede. Intrebam mereu de Stareț, dar acesta nu mai venea, începusem să cred că nici nu exista. Parcă eram într-un vis și-așteptam să mă trezesc pentru a fugi la muncă. Dar, nu, era adevărat. Eram singur printre niște oameni cu care aveam în comun doar o iubire pentru Dumnezeu. Acolo, doar acolo, la mănăstire, am întâlnit credința pură de care mă îndoisem că ar exista. Dacă acei călugări ar fi trăit în mijlocul aglomerărilor umane ar fi fost exemple vii și lumea ar fi devenit altfel mai bună. Exemple de oameni drepți, dezinteresați de cele ale vieții, sărăciți de bună voie, cum le place să spună, oameni ce nu pot fi tentați ușor de sunete sau culori. De băuturi sau femei. De putere. Care ascultă doar de glasul lui Dumnezeu și dau aproapelui bucățica ce le prisosește, oameni fericiți doar fiindcă trăiesc într-un echilibru sufletesc. Lumii îi lipsesc adevărații credincioși. Aceștia preferă să se retragă în locuri izolate, să fugă de lume. Si cred greșit că noi, ceilalții, suntem în ghearele Diavolului, că nu mai avem șanse, iar salvarea se poate face numai printr-o Apcalipsă, adică prin luarea de la capăt și dispariția tuturor păcătoșilor. „Eu m-am ocupat cu sticla”- am dat o explicație unui coleg de dormitor. Acesta s-a uitat la mine și-a gândit : « ce-o fi aia ? » N-a înțeles. Oricum, n-avea valoare orice-aș fi făcut, chiar dacă aș fi fost un geniu al sticlei. Sigur eram pojar de păcate. Adică aveam probleme cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfintul Duh. Important, pentru el, era numai dacă te rugai mult, dacă făceai « ascultare » (n.a. muncă) și nu păcătuiai. Bunăoară, să nu fi râvnit la fata care tocmai trecea pe drum.
La Putna ajungeau în miezul zilei turiști de tot felul. Femeile frumoase cu baticurile pe cap, doar îngenuncheate în fața altarului și cu privirile plecate pot garanta o lume liniștită. Un călugăr albit de tot stătea de ore întregi în genunchi, iar eu mă foiam de durere. Muream de ciudă că aceste gesturi simple nu eram în stare să le duc la bun sfârșit. Cei tineri picau în genunchi de sus și auzeam cum le bocăneau rotulele pe dalele de piatră. Chipurile lor triste aveau o frumusețe specială. O fericire lăuntrică îi cucereau pe ascuns după ce se rugau, ți-era mai mare dragul să-i vezi cum se-nchină și cum se mângâie inconștient de șirețelul acela împletit de care nu se despart niciodată. Venise un Mare Fericit de la capitală și au dat cu toții buzna înaintea lui, în genunchi, să-i binecuvânteze. N-a lipsit unul.
Starețul nu mai apărea și-ncepusem să vreau să nu mai apară. Înțelesesem deja că nu aveam voie să tulbur cu prezenta mea acest cuib de puritate dumnezeiască, eu care tulbur tot ce ating. Oriunde am ajuns am făcut ca lucrurile să nu mai fie cum erau înainte. O piatră dacă n-a fost deranjată de nimeni, de ce să vii și s-o hâțâni ? Poate că așa și eram : Cel Rău. Am simțit că nu pot fi ca ei, că nu pot ține pasul cu ei. Plus de asta, călugărul Grigorie îmi ceruse insistent să nu las jos Crucea dintâi.
Eram pe holul de la intrare și încercam să simt cu genunchii ultima răceală a pietrei vechi, ultimile vibrații ale acelor locuri. Era ultima zi, duminică. Toată suflarea sta îngenuncheată. Intr-un moment am ridicat privirea și am văzut foarte aproape de mine o femeie care sta în picioare. Șovăielnică și tare tristă. Mi-a simțit privirea, doar o singură clipită am îndrăznit, doar o singură clipită m-a văzut. Alaturi”Călugarul cel Aspru”.
-Aș vrea să-mi înapoiați buletinul, i-am cerut șoptit, cu voce stinsă.
-Nu mai întâi de-a servi masa, mi-a poruncit acesta. Cu înțelegere. Si milă.
N-aveam de gând să mănânc, nu mâncasem decât o singură dată în acele trei zile, și atunci obligat de tânărul din dormitor.
Deodată m-a străfulgerat un gând. Și am înțeles. Am căutat cu privirea femeia și nu mai era. Am dat fuga în biserică, prin mulțime, am dat roată… Nicăieri. Dispăruse. Am realizat că semăna cu femeia din tren, doar că era mult mai tânără. Și mai… miticuță.
De-acum eram sigur : Dumnezeu exista. Făcusem așadar ultimul pas către El. Mi se părea că aud un fel de plâns de undeva din adâncul universului. Eram sigur că plangea de tristețe și singurătate. Si nu există nimeni să-i ofere și Lui o bucațică de cozonac.
Am coborât la tren. Așteptam de-acum următoarea minune. Eram sigur că nu puteam pleca doar așa, pur și simplu. Cineva trebuia să mai apară.
Și iată-mă din nou în trenul sorții, tot singur, înapoi spre casă. Trenul oricum merge numai înainte. In cabina alăturată un baiat chicotea cu o fată. Era viața. Iar eu începusem iar și iar să plăng, fără să realizez clar de ce. Trenul s-a pus încet în mișcare și... s-a deschis ușa! Era Ea. Știam. I-am privit mai întâi mâinile și le-am descoperit lungi și sfinte. Parcă doar se framântaseră o veșnicie, parcă știuseră doar de griji. De data aceasta era mai înaltă și mult mai în vârstă. O icoană de femeie.
- Cobor la prima- mi-a zis grăbită, încercând să pară un om al ținutului- n-am vrut să bat drumul pe jos…
M-am ridicat în picioare tulburat peste măsură. Mi se luase graiul, de-abia am putut să îngaim :
- Imi permiteți să… vă sărut… mâna ?
Și mi-a întins-o, fremătând parcă de bunătate și înțelegere. Vroiam să mai spun ceva și nu stiam ce. Trenul ne-a legănat mult timp tăcerea. Inainte de a coborâ mi-a spus :
- N-a venit Starețul, nu? Să știi că poți fi călugăr și în lume, nu numai aici…
Pe frunte aveam o cruciuliță proaspăt desenată cu mir. Am pipăit locul să mă conving că era acolo. Și era. Mă ardea.
Trenul a oprit și femeia a coborât grăbită. Am privit-o pe fereastră cum se-ndepărta închinându-se. Pentru mine.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!