INTREBARE

In fiecare din evadările mele am întâlnit personaje cu ajutorul cărora mi-am petrecut vremea călătoriei, țesând cate o poveste, pe unele dintre acestea depănându-le mai târziu…
Mă opresc acum asupra celei mai recente, doar pentru ca mă aflu din nou intr-o călătorie si nu pentru ca aceasta poveste ar fi mai însemnată decât altele.
După amiaza aceea nu avea nimic deosebit nici in aer, nici in culoarea ei, nici chiar in simțirile pe care mi le oferea. Era o după amiază caldă si liniștită iar la plecarea mea din gară, era verde, până departe in orizontul de unde începeau forme roșiatice, amestecate intre ele cu inevitabilul cenușiu. Forma finala a combinațiilor nu aducea neapărat aerul cel mai vesel. Dincolo… cerul.
Întotdeauna gările m-au întristat iar calea ferata mă asaltează cu gălăgia kilometrilor trecând in goană, insă nu mă pot lipsi de ele perioade foarte lungi. Mă inspiră, mă satură. Fiindu-mi suficientă privirea si partea din suflet răspunzătoare de bucurie, m-am așezat lângă fereastră, fără chef vădit de conversație…
Aici începe povestea.
In față, in spate, sau in stânga mea, (acesta este un modic amănunt ce-mi scapă!), conștientizez prezența unei ființe feminine – n-aș putea spune foarte precis dacă era chiar o femeie.
Sunt obligată să-i ascult mărturisirea, sa-i pun întrebări si chiar să mă intereseze. Cine anume mă obligă să fac asta chiar n-aș putea zice, deoarece nu are nici un fel de legătură cu exteriorul iar pe omuleții din interiorul meu am renunțat de mult sa-i identific.
Se numește „X”. Așadar X parcurge aproape 1000 de kilometri cu tot ceea ce pot ei cuprinde: larma oamenilor preocupați, schimburi de întrebări fără sens, conductori grăbiți si cinici, plictiseala orelor de amurg – așteptând-o la capătul drumului câteva ore de răgaz ce vor însemna recompensa. Pleacă in aceasta călătorie să-și vadă, exacerbat spus, iubitul.
Daca la începutul călătoriei X este și copil și femeie și, mai presus de orice vie – se trezește la destinație cu simțurile atrofiate și capacitățile de concentrare scăzute. Cu membrele amorțite conștientizează lipsa unei părți importante din ea fiind insă incapabilă să mascheze asta. O încolțește ideea de a nu corespunde și ghearele ei dor. Cu infimele resturi din ea trăiește cu toata seriozitatea acele ore.
Se întoarce pe același drum, iar la despărțirea de figura masculină (omul – bărbat), trage aer in piept, respiră ușurată și începe sa-și caute identitatea, sau poate masca. Nu știe, și nici nu mai contează fiind că adevărul curat pe care-l vede in bătaia soarelui puternic de amiaza este căutarea. O dilemă care i se înfățișează asemenea unei revelații: caută!... Iar asupra celor căutate voi țese dintr-un altfel de fir și cu o altă culoare, o nouă poveste, căci aceasta s-a terminat cu incertitudinea acestui drum: călătorie sau căutare?...
Urmă o lunga tăcere in vagonul bătrân și trist ce nu-și încheiase călătoria și nu avea sa o încheie vreodată…


Maria