De astăzi totul s-a schimbat. Soarele are o altă culoare, visele au gust de coșmar, clădirile stau să se dărâme. În camera mea,totul e mort. Numai pereții se zguduie de neclaritatea lor, a sângelui ce stă să curgă din ei. Viața curge cu picături line, într-un vals vienez...viața curge într-un spațiu mort.
E fără de tine, dar mai ales fără de mine. Două bucăți sparte dintr-o sticlă cu vin, care de multe ori ne-a umplut paharele cu sânge. Am uitat cum e să fim doi...acum mă gândesc doar la trecutul atât de murdar în care ne plăcea să trăim zi de zi, secundă de secundă.
Am uitat cum e să trăiești, să visezi, să colorezi lumea, să o faci să cânte, să se zbată în ritmul aceluiași zbucium care îți cuprindea firea. Am uitat...Totul încetinește. Gândurile se împietresc, ducând chemarea lor spre mormântul plin de oase de fildeș.
Noaptea devine mai rece și mai apăsătoare. Întunericul greu îmi ia suflarea, spațiul e tot mai închis. Își strânge ghearele în jurul meu, transformând întreaga lume într-o cușcă de oțel, din care stă să se nască infinitul.
Prizonieră în lumea-mi autistă și nebună, cu aerul încărcat cu miresme neștiute, pe tine te strig! Ai existat vreodată? Exiști? Vei exista?
Întrebările acestea mă chinuie, strângându-mi viața într-un infinit corset. Îmi răsună în minte la fiece pas făcut în camera-mi goală, care plânge...e sfârșit.