poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2546 .



in vodka veritas
eseu [ ]
Paharul, de ion Muresan

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2008-12-04  |     | 



IN VODKA VERITAS









A
rtistul plastic Ioan Marchiș, președintele Fundației Culturale Archeus, demarează seria volumelor ce valorizează un singur poem cu Paharul lui Ion Mureșan, apărut la Editura Scriptorium, colecția „Archeus”. Lansat în 22 martie la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, întâlnirea a fost moderată de amfitrionul acesteia, Teodor Ardelean, secundat de opiniile exegetice ale universitarului Gheorghe Glodeanu și de cele ale managerului spiritual al revistei „Poesis”, George Vulturescu. În preambulul manifestării Ioan Marchiș explicitează motivațiile care au generat acest demers salutar care, prin prezentarea grafică și traducerea bilingvă se metamorfozează nu numai într-un act scriptural, ci și într-un veritabil trofeu artistic, un livre-bijou, care poate face față cu succes târgurilor internaționale de carte: „Mi s-a părut o poezie prea bună pentru a fi doar citită; trebuie să fie și privită, și pipăită”. Veritabil clivaj sinestezic, textul-imagine își descătușează proteic latențele, invitând la o decorticare pluricefală. Și componenta lingvistică este circumscrisă triadei, mioriticele lexeme fiind dublate de traducerile în limba engleză, aparținătoare prof. univ. dr. Virgil Stanciu de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, respectiv franceză, a eseistului și prozatorului Dumitru Þepeneag. Ion Mureșan își mărturisește reticența avută până în momentul apariției volumului în ceea ce privește aspectul grafic al tomului, temându-se că „desenul va fi doar o plapumă a poemului”. Retractilitatea inițială era consolidată de ceea ce poetul numește „principiul kitsch-ului în artele plastice”, și anume osmoza totală text-imagine, o calchiere simbiotică, de-personalizată. Majoritatea ilustrațiilor la cărți, la fel ca reprezentările mutilante din cinematografie, redau o clonă a scripturalului, aservită mimeticului obedient: „Dacă eu spun piatră, el îmi va face o piatră. [...] Dacă ăla spune găină, apare o găină.”
Ridiculizând mijloacele facile ale investigației iconice actuale, Ion Mureșan opinează că reușita proiectului se datorează prieteniei încă din studenție cu artistul Ioan Marchiș. Deși sculptorul are ca punct de plecare ideea de pahar, ulterior se distanțează de text, impunând o viziune personalizată, care se emancipează de livresc, glisând înspre cubismul analitic, futurism, suprarealism. Poeticul devine astfel promontoriul exfoliant al marasmelor imagistice, fiind sabotat-secundat de acesta. Rivalitatea... camaradenească text-imagine converge cristalizant spre o entitate amfibiană, sumisă liricului, tactilului, ocularului. Poetul identifică tocmai în această viziune bifocală „o izbândă a cărții”, ca urmare a faptului că propune „două lecturi a ideii de pahar”. Similar lui Archipenko, Ioan Marchiș reprezintă nu o realitate văzută, ci una recognoscibilă, validată, găsind matricea echilibrului între acest suprapersonaj gorgonian, cupa, respectiv spațialul sau obiectualul care-l împresoară. Suprafața structurată arhitectonic, relativ uniform în fațete și forme unghiulare, în semirotunduri cel mai adesea, incumbă un analitic aservit irișurilor, care derobează și fac perceptibil acel „parti pris de choses”. Iconicul își decriptează faliile tridimensionale, melanjul emoțional-afectiv, empatic, fiind cimentat de o pittura metafisica, similară celei a lui Chirico, în vreme ce simbolismul emerge dintr-un marsupiu congener lui Max Klinger, Arnold Brõcklin, realismului magic și fantastic al lui Chagall sau compozițiilor onirice ale lui Juan Miró. Ceea ce surprinde în grafica lui Ioan Marchiș este claritatea excesiv de precisă, tributară când liricului, când opresivului, incantatoriului sau terifiantului.
Referindu-se la încărcătura semantică a tomului George Vulturescu este de părere că „o poezie de o asemenea intensitate, cu arderi atât de puternice, încât îngăduie un discurs prolix, cu incursiuni în filozofie, în limbaj și prolixitate” este un har decelabil doar la marii creatori. Paharul, mai mult decât un laitmotiv, refren obsesional și metaforă redundantă a tomului își conservă statutul de suprapersonaj, de urnă ritualică, esență a revelatoriului, muză promiscuă, actant hermeneutic ce descătușează, afrodisiac și analgezic, catacombele katharsisului liric. Dincolo de tradiția creștină a Graalului, în care vasul era dublat de carte, de ritul euharistic, în multe culturi paharul este receptat ca un substitut, succedaneu al inimii, intuiției și subtilității sufletului.
Cartea-poem debutează tranchil, cu o poetică a atmosferei de sorginte pașoptistă, romantică, ce calchiază clișeele ultravehiculate ale liricului desuet, sentimental. Motivul nopții, agent de proliferare a misterului, actant ce estompează frontierele temporale ale realului este asezonat cu cel al lunii, astru tutelar, martor și confident în estetica romantică a elucubrațiilor fulgurante ale unui sine angoasant, masochist, atins irefutabil de daimonul autoscopiei. Selenarul, pigmentat cromatic cu galben, culoare virilizantă, simbol al luminii, bioticului și perenității este proiectat într-un spațiu de refracție-oglindă, a cupei. Luna constituie un element recognoscibil ce etalează ciclicitatea biotică, existențială, stingerea și renașterea, în vreme ce „luna rotundă” relevă integritatea și unitatea. Gesturile simbolice de intruziune gradată, ascendentă în lichidul beatnic, votka, relevă o ritualică miruire, de osmoză fraternală în fluidul-panaceu, o unire cvasiandroginică dintre uman și cupă. Frazarea succintă, lapidară, pauperitatea aparentă a bagajului lexematic constituie pre-texte ale glisării strategic elaborate înspre Utopia. Degetul, mâna, cotul, umărul, organe anatomice indispensabile ritului dezinhibitor bahic sunt scăldate... septic în licoarea sapiențială, într-un act de purificare simbolică, anterioară elaborării scripturalului. Lichidul vivifiant, elogiat cu atât patmos de Esenin, își conservă și el bipolaritatea, melanjul dintre glacialul exterior, respectiv combustia interioară. Încă din prima reprezentare iconică, Ioan Marchiș se detașează de textul-mamă. Motivul oglinzii malformante, a dualității yin-yang alunecă ascendent dinspre vizualizările cu inserții scupturale grecești (celebra imagine a Afroditei cu brațul segmentat), înspre expresionismul atașat ipostazierii masculine. În plus, celebra votkă pare a fi înlocuită cu un alt elixir al notorietății... dionisiace, vița-de-vie. Astfel, co-autorii Paharului își inculcă adiacent și complementar viziunile: in votka veritas este dublată de arhicelebrul dicton latin.
Itinerariul halucinogen în bolgiile cupei, antrenează o exfoliere a morbidului vegetal, thanatogenezic. Inventarul paharului îndosariază avangardist „o lespede mare de piatră” (potențial indice al secularizării mortuare), „frunze moarte și rădăcini negre” (emaciere progresivă a bioticului), „o cizmă de cauciuc spartă” (simbol proletar, al pauperității, dar și abandonului), „soba ruginită” (agent piric demitizat). Cuantificarea arcimboldescă a cupei este secundată de gestul genuin al scufundării calotei craniene, raționalului, în universul compensativ al elixirului. Conclusiv, versul-refren „Votca e rece ca gheață”, reliefează virtuțile analgezice ale lichidului. Călătoria inițiatică ce simbiotizează valențele cupei, de conținător, dar și de agent de emergență a revelațiilor, poate fi asociată pașilor infantili, ce tatonează și decriptează ambientalul. Suprarealitatea emergentă, generată de pahar conferă insului posibilitatea recuperării ingenuității, a stării de grație a perioadei puerile, eden paradisiac, circumscris animismului, vivificării. Intertextualitatea, uzitată constant, decelabilă în celebrul stih eminescian „Totu-i vis și armonie”, înscrie itinerariul în zona orficului, oniricului salvgardant. În manieră blecheriană, imobila „lespede mare de piatră” din secvența poetică anterioară, se emancipează umanoid, divinatoriu.
Plonjarea în zona feerică aduce cu sine un bestiar funambulesc, ce comasează entități mitic-legendare. Crochiul „dihaniei” este alcătuit din elemente deconcertante, melanj felinic, bacantic, fantast. Ultra-văzul ciclopic, etalat redundant de obsesiva structură anaforică „îi văd” relevă proteismul imagistic. Poetica atmosferei, de factură edenică este populată etapizat, într-un act congener celui genezic. Ipostazierile acvatice, folosirea formelor diminutivale, recursul la vocabule desuet-romantice reflectă nostalgia paseistă a recuperării purității, anterioare căderii în păcat. Iconicul revelat mnemotehnic activează latențele ingenuității într-o spațialitate tributară reiterant verdelui, element al renașterii, regenerării, optimismului. Simplitatea peisagisticii reduplică scriptural imaginea consacrată a paradisului, topos al luminozității, beatitudinii perene. „Izvorașul”, subfalie a elementului de geneză, primordial, apa devine receptacolul teritorial al unei împărății a Mumelor, în care homunculuși gravitează într-o cinetică accelerantă. Grația naturală, spontaneitatea infantilă este dublată în acest univers liliputan de cromatica vestimentară, o recuzită ce înglobează androginic „rochițe și cămășuțe și/ pantalonași în culori vesele”. Textura ideatică a seraficului este susținută bicefal, atât de reprezentarea iconică a copilului, cât și de diagnosticarea acestora, „Sunt îngerașii de pahar”. În tradiția creștină imaginea angelică este reliefată de aceea a copilului, ca o victorie a simplității, o surmontare a angoasei, sugerând dobândirea liniștii sufletești și a încrederii în sine. În evoluția psihologică a omului aptitudinile infantile marchează perioade de regresiune. Acesta este și mesajul ce emerge din metafora paharului, adjuvant kathartic, dar și valorizare a purității edenice. „Îngerașii de pahar”, filiformi, sunt entități abstrase maleficului: „nu mușcă și/ nu fac rău nimănui”. Anacronici parcă, prin faptul că nu au fost încă erodați de temporalitatea degradată, aceștia suscită reacții deconcertante. Idilismul desuet, lacrimogen al secvenței ulterioare este asezonat cu elemente insolite, apartenente atât esteticii urâtului, cât și calchierii pastișante a romantismului. Astfel, tendințele vomitive sunt generate fie de condescendență, fie de o irefutabilă mâhnire. Verbele la condițional-optativ sau conjunctiv marchează atât motivul „drobului de sare”, printr-o proiecție într-un viitor ipotetic, al îngurgitării involuntare a homunculusului, cât și un transfer empatic, o încărcare senzorială cu spasmele claustrofobe al bietului Iona pigmeic, încarcerat în marsupiul sinelui poetic. Antinomiile devoalate, plânsul, respectiv cântul, ambele manifestări derefulatorii, incumbă ipoteza alterității, a re-venirii ciclice la perioada infantilă, a stării de in-creat artistic. Lupta cu sinele, circumscrisă de metafora copilului Orfeu, zidit în subconștientul retractil încă la manifestările ingenue, este cimentată și de tehnica palimpsestului, de refrenul apartenent literaturii pentru copii: „Vine, vine primăvara”, care se convertește într-o incantație beatnică, resimțită nu atât în fața regenerării, cât a tinereții, purității adamice a spiritului.
Obstinația decriptării zonelor camuflate ale subconștientului este marcată prin versurile: „Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei/ cobor spre fundul paharului.” „Lespedea de piatră cu vinișoare roșii” re-vine, circular, la atributele anterioare, de criptă habituală. Până și perimetrul restrictiv al paharului valorifică adiacent categoria departelui, pentru a evidenția abandonul, regresia, involuția. Câinele, anotimpul autumnal, cu toate conotațiile sepulcral-gerontologice, „ziua eclipsei” (fenomen astrologic, de obturare a discului selenar) asezonează peisagistica damnată. Voiajul funambulesc este circumscris clarobscurului, potențialității elucubrațiilor, ca urmare a atrofierii ascendente a văzului, prin efecte deconcertante, ce amintesc de teatrul-muzeu Dali. Călătoria feerică, alături de mijlocul de locomoție, dihania-balaur este salutată imnic de „îngerașii de pahar”, ca o benedecțiune, un ritual al învestirii întru infantilism. „Dihania” deține prerogative inițiatice, fiind substitut paternal și maternal totodată. Motivul văzului, redundant facilitează inserțiile mnemotegnice, prin revalorizarea consilierilor parentale. Supervizarea ego-ului, de „un ochi al mamei” și de „un ochi al tatei”, (metaforă a presiunilor externe), dispuse egalitarist și simetric, prin reiterarea aceleiași interogații funcționează ca un agent coercitiv, ce angrenează o metamorfoză a urnei-univers. Comprimarea sufocantă a paharului conduce înspre restricționări a propensiunilor ludice, relevate prin metafora „cercului de fier”, simbol al încartiruirii intransigente. Debusolarea, detașarea de propria corporalitate „Capul mi se lovește de pereți:/ unu, doi, unu, doi”, alienarea sub imperiul constrângerilor este salvgardată de alteritate, de decriptarea, simbioza dintre eul primordial și sinele turmentat de angoase. Osmoza identităților, concilierea dintre ego și alter ego, proclamă în final hegemonia feericului, infantilului, universului compensativ al artei, sugerată de structurile reiterative „Vine, vine primăvara!”, respectiv „Totu-i vis și armonie”. „Îngerașul de pahar” desemnează simplitatea sacramentală a actului scriptural, a liricului pur, revelatoriu, ce poate fi valorizat doar prin raportare la vârsta biologică a inocenței, perioada copilăriei. Cartea-poem a lui Ion Mureșan se convertește într-un manifest liric, un strigăt salvgardant ce vizează primenirea mijloacelor poeziei, întoarcerea acesteia la puritatea paideică.
Coperta a patra a volumului este ilustrată de portretul poetului, realizat de Ioan Marchiș în Tabăra de Literatură de la Ocoliș din anul precedent. Veritabilă bijou-jouet, poemul lui Ion Mureșan, secundat de viziunea iconică a lui Ioan Marchiș constituie un eveniment editorial ce nu poate fi eludat. Inițiativa artistului Ioan Marchiș, de editare a poemului-carte va fi continuată, în aceeași colecție, de publicarea Cuțitul-ui vulturescian. Astfel, Paharul liric va fi urmat, (previzibil?) de... incizia poetică a lui George Vulturescu, de voracele Cuțit oșenesc.

[Poesis, an XVIII, nr. 195-196, martie-aprilie, 2007]


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!