poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4520 .



De ce iubim femeile: cod etic afectiv/marketing livresc?
eseu [ ]
Mircea Cărtărescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2008-11-11  |     | 



DE CE IUBIM FEMEILE: COD ETIC AFECTIV/MARKETING LIVRESC?










A
pariția tomului lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, la Editura Humanitas, creează o adevărată psihoză la finele anului precedent, atât în rândul lectorilor, gurmanzi în a afla rețete erotic-psihologice ale motivațiilor afective, cât și ale exegeților, care se-ntrec în osanale superlative. Titlul, sagace ales, este apt să suscite curiozitatea cititorilor, din pricina tematicii incitante: etern-ternul feminin este radiografiat plurimorf, într-o panoplie a contemporaneității, pe care cel mai mediatizat reprezentant al postmodernismului românesc ne-o etalează întru decriptare. Astfel, nu există dubitații asupra durabilității afective pentru reprezentantele sexului frumos, fiindu-ne oferite doar pledoarii care să amplifice ideea de feminitate. Autorul însuși mărturisește într-un interviu că volumul reprezintă o modestă contribuție, son merci la adresa celor care i-au influențat devenirea virilă. Într-adevăr, față de prozele anterioare, De ce iubim femeile cunoaște o diluție la nivelul texturii, tonalitatea ingenuu-comprehensivă fiind boicotată pe alocuri de melodramatisme desuete. În plus, majoritatea textelor au apărut deja în reviste care se adresează cu predilecție Elle-lor, ceea ce face ca tenta consumistă și concesiile alocate strategiilor de marketing să fie ușor perceptibile. În pofida tematicii unicefale, salvgardant este felul zicerii și, din acest punct de vedere Mircea Cărtărescu este un narator elitist, care știe să-și gradeze savant, cu parcimonie efectele, întreținând constant suspansul tramei. Există un decalaj evident între timpul trăirii și cel al mărturisirii evenimentelor, motiv pentru care, dincolo de dihotomia dintre prezent și trecut, dualitatea cognitivă și acțională se instituie deopotrivă și între eu-cel de acum-eu-cel de atunci. Mircea Cărtărescu explicitează în Pururi tânăr, înfășurat în pixeli că motivul care l-a determinat să abandoneze domeniul liric a fost epuizarea tuturor rețetelor estetice, alături de conștiința faptului că, dacă ar continua, nu ar aduce nimic nou, ba chiar ar ajunge în situația de a se autoplagia. Oare volumul de față nu reprezintă o mărturisire indirectă a unei perioade de sterilitate ideatică, atâta vreme cât unele texte au apărut și în cărțile anterioare? Sau e doar aportul unui partizan nonboem la o altă taxonomie a feminității? În plină epocă a descătușărilor antipudibonde, carnal-hedoniste, scriitorul pledează pentru probitate, fidelitate, nondistributivitate afectivă, într-o manieră nostalgic-candidă ce pare a activa epoca trubadurilor și truverilor.
Tomul înglobează 21 de texte, (schițe, povestiri, nuvele) și se încheie cu o Notă finală, care, circular, angrenează empatic lectorul, printr-un artificiu ce amintește de naratorul basmic, un laudatio adresat celor care și-au adus contribuția la apariția acestui volum. Bizar și ușor deranjant este excesul de mulțumiri, care pare a viza întreaga masă a receptorilor, beneficiarilor, sponsorilor, „cecurilor albe” de încredere. Cartea debutează cu povestirea Mica negresă, cooptând încă din incipit cititoarele, pe care le ia ca martor al efuziunilor mnemotehnice. Potențialul diagnostic de pedanterie, care i-ar putea fi alocat ca urmare a motto-ului din Paul Simon este infirmat printr-o persuasivă deculpabilizare, pusă pe seama unei habitudini juvenile, ce superlativizează forța edificatoare a citatului. Fragmentul este nișa care facilitează deschiderea subteranelor trecutului, o privire nostalgică ce prilejuiește reactivarea crochiului liceanului de odinioară, vizualizat condescendent și ironic. La fel ca în romanul Travesti junele se află în raport de incomplementaritate cu anturajul. Mina genialoidală, tendința de pseudosnobism literar, solitudinea afișată ostentativ, citato-mania, preocupările savant-poetice, conduita a-tipică sunt divergente față de hedonismul purulent al celor pentru care supremația era asigurată de posesia unui magnetofon sau a unei liste de cuceriri (reale sau fictive). „De-a lungul timpului, am rămas același jerk căruia nu-i pasă cu ce se-mbracă, ce mâncă și ce spune la o bere sau un colocviu, dar am învățat să fiu mai prudent în două privințe măcar. Prima este povestirea viselor (dar la asta voi reveni cu altă ocazie), iar a doua citarea din autorii mei preferați. Ambele plictisesc de moarte atât în scris, cât și în orice conversație pe care o porți, și-ți dau un aer de tip nefrecventabil”. Lector empatic și donquijotesc, tânărul se identifică până la suprapunere și dedublare cu eroii sau autorii cărților citite. Rememorarea portretului liceanului de atunci, grefată pe nevoia de modele estetice și comportamentale, este doar pre-textul narațiunii en abîme, care creionează profilul celei mai frumoase femei din lume. Este descurajantă maniera de eludare a prezumtivelor diagnosticări pe care i le-am putea inculca anticipativ scriitorului, care ni se confesează deconcertant: „N-am fantezii cu negrese. Am întâlnit câteva, în diverse ocazii mondene, mi s-au părut, ca și chinezoaicele și arăboaicele, femei ca toate femeile. De prisos să spun că n-am avut niciodată o iubită atât de exotică încât să aibă altă culoare a pielii decât a mea, deși multe au avut alta culoare a minții, a vocii, a zâmbetului”. Fata, „imaginea sensibilă a frumuseții”, pare a fi productul simbiotic a două civilizații, ce melanjează, nediscrepant, arhaicul – prin purtarea diafanului sari galben, dar și modernul – o contemporaneizare stranie, reliefată de prezența walkman-ului. Apariția seraficei silfide este comparată cu descrierile femeilor lui Salinger, luxurianța estetică fiind pusă, oarecum, pe seama apropierii mării. Deși volumul este (pseudo?)biografic, iar tematica una puternic pigmentată erotic-oniric, referirile la actul scriiturii, la ingredientele care asezonează elementele de poetică, reprezintă o constantă. Calchiind aserțiuni gnomice ultraîncetățenite, Mircea Cărtărescu conchide, în excipitul narațiunii: „Nu poți face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl ești”.
Pentru D., vingt ans après constituie o reluare, povestirea putând fi găsită și în volumul de eseuri Pururi tânăr, înfășurat în pixeli. Protagonista este un virtuoz al oniricului, iar atuurile sale sunt concentrate în capacitatea de a dormi cu ochii închiși, fascinanții iriși galbeni și seducătoarea abilitate, persuasivă, de a nara vise. Maeștrii onirismului rămân, în opinia autorului, simpli ucenici, în raport cu măiestria naratologică a fetei, care, printr-un bizar transfer empatic, are abilitatea de a transmuta materialul oniric în subconștientul interlocutorului. O tară constituțională, „absența copyright-lui pe vise”, permite naratorului un rapt intelectual-oniric. Astfel, acesta mărturisește, că o parte din visele prezente în Orbitor sau Nostalgia îi aparțin tinerei. Despre intimitate reprezintă o apologie a fidelității și nondistributivității senzoriale, derulate în spațiul securizant al perimetrului domestic. Antagonic este portretizat Amsterdamul, locație antipudibondă, enclavă lubrică, topos al ultrapermisivității hormonale, al adjuvanților erotici. Promenada ritualică în unul dintre cartierele rău famate ale metropolei facilitează etalarea unei panoplii a sexualității, cu întreg aparatul afrodisiac consumist, în care disjuncțiile dintre rase și sexe sunt practic radiate, într-un egalitarism hormonal aflat sub spectrul decadentismului. Retenția senzorială, în pofida avalanșei de oferte carnale incitante, este motivată de o nevoie colosală de intimitate. Erosul este perceput ca un element constrictor al virilității, o cenzură psihico-fizică ce nu permite abandonarea fidelității. „Nu vreau să par ipocrit. Sunt un bărbat ca oricare altul. [...] Creierul meu este scăldat în hormoni sexuali. [...] Pornografia nu mă dezgustă întotdeauna – îmi asum, ca bărbat, zecile de mii de site-uri de pe internet și sutele de reviste pe care nici o femeie nu le-ar cumpăra – și sunt momente în care am o nevoie imperioasă de imagini orgiastice. Cu toate acestea, am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină și indiferentă, și pentru nimic în lume n-aș face dragoste cu o prostituată”. Astfel, un act sexual între parteneri necunoscuți, este perceput drept un inexorabil fiasco. Superlativizarea unidirecționării afective este amplasată sub același spectru al dublului și androginului, regăsibil și în Visul sau Travesti. Viața de cuplu, prilej de anxietate pentru unii, este înfățișată drept un topos al tranchilității, care facilitează redescoperirea plurimorfă a valențelor senzoriale și domestice. Lipsa de intimitate într-o relație este caracterizată drept o manieră frustă, adolescentină, o imaturitate sexuală.
Nabokov la Brașov decriptează circumstanțele devenirii virile, un episod deconcertant din punctul de vedere al expectanțelor, cu atât mai mult cu cât acesta se concretizează la o etate relativ târzie, în raport cu aceea a colegilor de generație. Imaginea studentului intelectualizat, atras gurmandic de Poezie, in-vizibil pentru reprezentantele sexului frumos, stârnește incomprehensiuni, în pofida faptului că cei din anturaj, nestilați și rudimentari, aveau o listă de cuceriri deja redutabile. Limbajul frust, de jargon pe alocuri, încearcă să reconstituie o poetică a atmosferei etudiantine: „Iar eu aveam 23 de ani și pe futelnița mea nu venise încă nici o femeie”. Compensativ, frustrările erotice, determină o exacerbare a lirismului senzual. Tonalitatea ironic-condescendentă învăluie manifestările junelui, care, disperat, ar fi acceptat și avansurile unei „babe”. („Mai ales că «babă» era pentru mine orice femeie trecută de 30 de ani”.) Secvența primei descătușări carnale este descrisă într-o cromatică nonidilică, într-o locație insalubră, poetica tensiunii erotice fiind alimentată, indigest, de miros indigest de tocăniță. Regizat rudimentar de către Irina, cu surprize previzibile, care, pentru a-și atenua stângăciile, a afișat histrionic un aer de femeie fatală, episodul este penelat obiectivat: „După ceva caznă eram bărbat, dar în locul fericirii și ușurării pe care mi le închipuisem nu simțeam decât o scârbă imensă de la mirosul de tocană, ciudă că terminasem din prima clipă și mai ales dezgust pentru tot ceea ce ținea de acea după-amiază, pentru femeia dizgrațioasă și duhnitoare de lângă mine, pentru garsoniera cu pereții strâmbi, până și pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam”. Dezgustul este amplificat și de faptul că abandonul sexual al fetei nu este unul altruist, ci doar un preludiu apt să-i justifice solicitările ulterioare. Evoluția Irinei, studenta de o urâțenie aproape estetică, ce abandonează învățământul și este racolată de Securitate, apoi devine soție a unui membru al Parlamentului European, tronează sub auspiciile enigmelor încă nedecriptate. În Seara care cade este reactualizat unul dintre episoadele care pot fi circumscrise zonei inavuabilului. Pornind de la constatarea că „interfața socială pe care o numim «persoana noastră»” nu este decât locația care camuflează pe un altcineva demiurgic, un păpușar care gestionează tezaurul nostru acțional și cognitiv, autorul conturează o experiență stranie, antipudibondă, ai cărei eroi sunt un cuplu nonconformist, compus dintr-o sibiancă și un algerian. Descrierea circumstanțelor întâlnirii cu cei doi, atmosfera hedonistă, alimentată de invitația francă la o partuză, suscită dubii în privința circumscrierii voyeur-ismului în sfera fetișismului sau doar în aceea a abaterii de la codul onoarei matrimoniale. Amplasat, din pricina afrodisiacelor bahice la frontiera dintre virtual și oniric, episodul suscită o manifestare retractilă a personajului-narator, care preferă ipostaza, deloc obiectivată, de martor-voyeur al freneticelor acuplări ale junilor.
Cine sunt eu? constituie o replică dată inteligenței artificiale, manipulante și o pledoarie pentru capacitatea insului de a surmonta, printr-un sistem cognitiv superior, taxonomiile aplatizante, clișeizate, operate de calculator. Testele de personalitate sunt percepute drept o inovație salutară, atâta vreme cât ele sunt înglobate ludicului și nu vexează interioritatea individului. Calculatorul pare a fi un adjuvant eficace al psihologului, apt să definească și să prefigureze itinerariul expectanțelor insului. Imposibilitatea catalogării pertinente a conduitei umane, în funcție de datele introduse pe calculator este explicitată persuasiv prin exemple dihotomice. Probitatea informațiilor, tendința de a oferi ordinatorului detalii exacte ale sinelui, este sancționată, ca urmare a diagnosticului deconcertant pus de acesta: „You are a conformist”. Lezarea orgoliului auctorial are ca revers, un ludic demers malformant, permutant al informațiilor reale, în care Frankensteinul-calculator se vede bulversat de bumerangul pe care el însuși l-a aruncat. Atrofiind virtualitățile și alegând variante avangardist-suprarealiste verdictul mașinăriei este „you are an artist, a wonderful dreamer!” Circular, întrebarea din incipitul narațiunii revine, amplificând dilema. Calchiind aserțiunea descartes-iană, Cărtărescu conchide: „Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist, pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit”.
„...A lovely little jewish princess...”, în descendența diagnosticărilor exegetice, propune o altă clasificare a tagmei scriitoricești, care nu mai vizează afinitățile, periodizarea pe epoci, generații și familii literare, ci, din contră, raporturile acestora cu ginta feminină. Taxonomia este doar bicefală: „scriitori care-au avut puține femei și scriitori care-au avut multe femei”, fiind omiși în totalitate autorii gay. Pentru a-și consolida clasificarea, Mircea Cărtărescu deconspiră modalitățile de depistare ale acestora, în funcție de modul în care este portretizată femeia în operele lor. Astfel, pentru scriitorii care-au beneficiat plenar de nurii feminini, aceasta sunt panoramate la nivel estetic, toate părând a fi extrase din marsupiul congener al păpușilor Barby. Cei frustrați, însă, își camuflează complexele erotic-afective, printr-o detaliere exacerbată a fiecărui gest, zâmbet, preferând să se lanseze în aserțiuni gnomice despre abisalitatea sufletului feminin, printr-un soi de masochism intelectual, deranjant pentru lector. Autorul se autoinclude în categoria celor înclinați spre mistica erotică: „Vai, mă număr printre cei ce sunt mai aproape de metafizică pe acest continuum al feminității. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viața și patul am scris de zeci de ori”. Sideralizarea iubirii este prezentă și în povestirea Iubim cu un creier de copil. Cea mai minunată femeie din lume este considerată cea care te iubește. Experiențele adolescentine, felul în care este percepută o Ea la această etate, excesul de vocale lubrice, care încearcă să suplinească abstinența, uzitate de cei din anturaj, constituie, încă o dată prilejul afirmării unei ars amatoria, grefată pe o idealizare a femeii iubite, care eludează sugestiile consumiste, ale perceperii acesteia ca simplu instrument de descătușare senzorială. „Bărbații au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până și el, la orice vârstă, își imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el”. Linia de demarcație între sexualitate și erotism o reprezintă transgresarea esteticului, sondarea interiorității, virtualizarea in nuce a afectului.
Irish cream demitizează ironic-condescendent superstițiile referitoare la aparițiile fantomatice din castelele irlandeze. Întreținerea suspansului, prin penelarea unei atmosfere de fantastic gotic, cunoaște un final surprinzător, entitățile spectrale fiind înlocuite cu o prea carnală, hedonistă prezență. În Obiectul care mă inspiră suntem introduși în laboratorul de creație auctorial, topos sacramental, fiind luați ca martori în traiectul deconspirării fetișului-muză. Radiografiind anomaliile savanților, ticurile și hobby-urile lor, Mircea Cărtărescu își dozează cu parcimonie informațiile, persuadându-ne că ne aflăm în fața uneia dintre mărturiile insolite care ne decriptează obiectul-muză. Totul se dovedește o trișerie gonflabilă, atâta vreme cât promisiunile de decodare ale misterului nu pot fi găsite decât la o pagină care n-a fost scrisă încă.
Eseul care dă numele acestui tom, De ce iubim femeile, se convertește într-un summum de motivații, uneori dihotomice în raport cu logica normală, ale manifestărilor afective. Autorul cultivă simetria sintactică, toate frazele acestui text debutând cu un subordonant „pentru că”, secundat de explicitări persuasive. Apologia eternului feminin pornește de la descrieri exterioare, ale esteticii, glisând, prin imixtiuni, în zona inavuabilului domestic. „Pentru că în pat sunt îndrăznețe și inventive nu din perversitate, ci ca să-ți arate că te iubesc. [...] Pentru că nu citesc reviste porno și nu navighează pe site-uri porno. [...] Pentru că au un fel de a rezolva problemele care te scoate din minți. Pentru că au un fel de a gândi care te scoate din minți. Pentru că îți spun «te iubesc» atunci când te iubesc mai puțin ca un fel de compensație. Pentru că nu se masturbează. [...] Pentru că și cea mai dură bussiness woman poartă chiloți cu înduioșătoare floricele și danteluțe”. Panoplia feminității reunește manifestări complementare, care vizează fie scriitoarele feminine, fie pe cele feministe, apetența donnelor pentru concret, dar și pentru noutățile din culisele show-bitz-ului, atitudinea hormonală retractilă, melanjul indigest al afrodisiacelor alcoolice. O parte a aserțiunilor pot fi invalidate, dar ceea ce Cărtărescu încearcă să re-compună, ca într-un puzzle, este portretul virtual al unei femei ideale, sideralizate, așa cum apare la Goethe și romanticii germani, stilizate pe filiera contemporaneității. „Pentru că nu se gândesc cum să i-a tragă tipului drăguț văzut în troleibus.[...] Pentru că nu-ți pun mâna pe fund decât în reclame. [...] Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbați, nici altceva.”
În pofida aurei consumiste, De ce iubim femeile este o carte care tentează, ludic, să elucideze misterul atracției feminine, printr-o tentativă de recuperare a principiilor codului onoarei cavalerești, în care femeile erau suite pe un piedestal al superlativității, iar bărbatul – văzut atrofiant în ipostaza de serv-soupirant al acelei „belle dame sans merci”. Hermeneut al feminității idilizate, Mircea Cărtărescu propune menestrelic, în plin postmodernism, o redescoperire a enclavei Fidelității, Sincerității, Erosului.

[Poesis, anul XVII, nr. 176-177, august-septembrie, 2005]






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!