poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2395 .



Submarinul erotic
eseu [ ]
Emil Brumaru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Archimboldo ]

2008-11-11  |     | 



RED SUBMARINE










N
oul volum al lui Emil Brumaru, Submarinul erotic, apărut la Editura Cartea Românească, în anul precedent, constituie unul dintre cele mai mediatizate creații ale momentului. Tomul beneficiază de un adjuvant salutar, un suport audio, al CD-ului care-l însoțește, conferind astfel o receptare bicefală a texturii acestuia. Încă din titlu ni se propune o incursiune în catacombele hedonismului, într-o Republică abstrasă intemperiilor constrictoare ale pudibonderiei. Elogiul incantator, carnasier, al nurilor feminini reprezintă axis-ul gravitațional, epicentrul și epistema operelor brumariene.
Nostalgia paseistă, recuperatorie a unui ev mediu, nu tocmai întunecat, este unul dintre motivele redundante ale poetului, decelabilă și în volumele anterioare. Tensiunea lirică ce iradiază din brodura ideatică se convertește într-o pepinieră a senzualității, panoramată ascendent, din Amurgul evului mediu înspre contemporaneitate, un elogiu al trăirismului nerefulat, cu accente virilizante, asumate pe filieră empatică, folosind ca pre-texte/pretexte opere, personaje sau autori care au intrat deja în Panthenonul cultural. Poetica medievismului crepuscular constituie doar promontoriul propice încarcerării unei temporalități ce va fi dirijată înspre actualitate, progresiv, atât prin recursul la modele estetice sau auctoriale, cât și prin bagajul lexematic, melanj de arhaic, colocvial, argotic, dar și de vocabule atrofiate asonant. Codul onoarei cavalerești este transfigurat alchimic, productul finit glisând spre o ultrapermisivitate beatnică, înspre un pandemoniu al amorului. Panoplia feminității, luxuriantă, de la Yvonne de Burgogne, Moll Flanders, Absurdica sau Iubita mea cu dos frumos propune o paletă de crochiuri, ce vădește tentacule ale exhaustivității erotice, apetența pentru un harem diacronic și sincronic, asumat pantagruelic. Eul liric pare un erotoman, care colecționează maniacal scalpuri senzuale, fie empatic, fie bovaric, oniric, donquijotesc, livresc sau... lumesc. Emil Brumaru metamorfozează permanent tonalitatea lirică, nostalgicul, ironicul, parodicul, concupiscentul, condescendentul și tragicul devenind falii ale polifoniei estetice. Consangvin al lui François Villon într-ale trăirismului rebel, nonșalant, poetul asociază deconcertant nume sau erate behavioriste. Granița temporalității, resimțită în cazul lui Yvonne de Burgundia, evocată în mai multe creații, este secundată de aceea a magiștrilor literari, care-i incumbă o conduită retractilă, stoică: „Bătrînul Dosto-mi dă din carte/ Sfaturi ce sufletu-mi înmoaie/ Cu tine să n-o fac de oaie”. Mitul eternei reîntoarceri este contaminat de combustia contemporaneității, o atracție a contrariilor, care reconciliază spațialități și temporalități. În pofida încărcăturii semantice purulent lubrice pe alocuri, poate fi percepută nostalgia recuperării unui climat purificator, abstras terorii devorante a sexualității. Exclamațiile retorice reclamă un modus vivendi candid, patriarhal, o hermeneutică a tranchilității, axată pe cunoașterea și re-cunoașterea ambientalului: „O, cît de mult aș fi vrut să trăiesc în vremurile acelea odihnitoare cînd se credea că sîngele stă nemișcat ca o mlaștină în trupul nostru obscur”. Dedicat incomparabilei Profira, Suprema servitoare, textul se convertește într-o revalorizare, mnemotehnică, a senzualității puberale, camuflate voyeur-ist. Incantația rubensiunilor nuri, poetica atmosferei turmentate obsesiv, olfactiv și tactil de emanații ale feminității, este reliefată fecund, agresiv, într-un limbaj aservit muzei domestice. Timiditatea adolescentului este contracarată de portretul virilizant al femeii, exhibat naturalist, prozaic. Elogiul servitoarei pare a fi realizat à rebours. Aparentele deprecieri de factură tradiționalistă se metamorfozează în superlative ale atractivității, miraj nerefulat în fața carnației zeității copilăriei: „Aveai mamela bleagă cât ceaunul”, „coapsele moi cu floci și pori”, „curul tău gigant și vibrant”.
În poemele următoare spațialitatea este una decadentă, pretext de investigare a faunei feminine, toate subsumate motivului „ubi sunt?” Recursul nostalgic la o puritate implacabil pierdută oferă profilactic un remediu compensativ, al farmecelor estetice ale contemporaneității, vidate de reticențe. Mai mult decât un simplu salut cosmopolit, „Hello” constituie o invitație la comunicare, o radiere a granițelor dintre vârste. Cafeaua de cicoare-mi dă avânt are ecouri din celebrul poem al lui Esenin, Fata căpitanului. Lichidul decafeinizat este promontoriul, panaceul sterilității ideatice, un elixir magic, care facilitează regresia înspre tinerețe și conduită boemă. Intertextualitatea este prezentă permanent în textele sale, solicitând uneori o lectură duală, a lectorului avizat. Veritabil amfitrion al semanticii sexualității, Emil Brumaru renominalizează stări, în consonanță cu cinetica actelor copulatorii. Masochismul intelectual, flagelant, al reveriilor paseiste este repudiat incendiar, în finalul poeziei: „Căci n-am nici chef, nici frișcă să mă fut/ În căutarea timpului pierdut”.
Sunt chelnerițe blonde printre șprițe reinterpretează deontologia acestora, politicoasa întrebare „Doriți ceva?”, fiind percepută ca o invitație antipudibondă, o promisiune de împlinire carnală a expectanțelor, în conformitate cu balanța de prețuri cerere-ofertă. Satir-ică și sardanapalică este Povestea unei mici plimbări Și-a unei mari dezvirginări! Deși proiectată oniric într-un viitor prolix, textura relevă prozaic itinerariul devenirii întru feminitate. Ritualicul voiaj „-ntr-o brișcă dublă” panoramează istoria concilierii contrariilor, sub emblema sexualității, ce presupune recursul la analgezice bahice, în vederea anihilării conservatorismelor, restricțiilor inhibatorii: „Eu bun și gras, tu rea și suplă”, „Și vom opri la mii de baruri,/ Tu bînd zaharuri, eu amaruri”, „Și cînd o să ne facem fleașcă/ Schimba-vom brișca pe-o caleașcă.”
Rouă c-un pospai de fluturi propune o simbioză estetică, proliferată empatic, prin intermediul lui Apollinaire. Apologet al scriitorului francez, pe care-l evocă în multiple creații, Emil Brumaru „împrumută” de la autorul Isprăvilor unui tânăr Don Juan atât filonul concupiscent, cât și arsenalul onomastic, într-o prelungire autohtonizată a Poemelor către Lou. Tensiunea dramatică este ascendentă în Elegie, veritabil bocet, în care stingerea lui Apollinare provoacă sciziuni ale interiorității, mutații afective. Fratele lui Robinson Crusoe impune varianta unui dublu parodic, evidență semnalată mistificant de motto. Armura eroică este reliefată grotesc și simbolic prin actul sacrificial a „cincizecișișapte de cocoși”, al căror lichid vital constituie cuvertura virilizantă infailibilă, ce înveșmântează „patul cu ciucuri groși”, în așteptarea femeii.
Poezia care oferă numele tomului, Submarinul erotic, stă și ea sub pecetea amintirii, debutând printr-o invocație-remember al unui timp privilegiat, amestec de sacru și profan. Inflexiunile liturgice sunt o constantă a tomului, deși învăluite criptic în mantia cabotinismului exhibator. Cromatica mijlocului de locomoție reprezintă un aliaj dintre Yellow submarine-ul Beatles-ilor și incandescența pirică a roșului sexualizat. Submarinul devine enclava protectoare, ce facilitează recluziunea într-un topos al hedonismului, sustras exteriorității, realităților concrete: „Deasupră-ne orașul se zgîlțîia-n tramvaie”. Regăsirea simbiotică a cuplului, omogenizarea duratei ce se vrea durabilizată, suscită eului creator exclamații patetice, percepții escatologice, ca urmare a imunității ataraxice incumbate de erotism: „O, vie-ne în urmă și focul și potopul,/ În fleața ta ureche de nimfă lin ți-am zis”.
Bocet de adult se convertește într-o demonstrație a motto-ului, „Românca s-a născut actriță”, pentru a releva proteismul cabotin al eternului feminin. Plagiind recuzita metrică a refrenului popular, Emil Brumaru va metamorfoza interogațiile retorice în strategii de persuasiune, dopate actualizant cu o scală a concesiilor pecuniare, inerente acceptului: „Să-ți dau whisky cu magiun,/ Leafa-ntreagă să-mi consum/ Ca dementul, pe-un furou,/ Pentru dalbul tău popou?” Volumul poate fi lecturat în subsidiar ca o propedeutică a sexualității, în care autorul imaginează maladiv scenarii ale acuplării. Facilitatea versificării, mesajul inteligibil al textelor, camuflează dramatismul arderii lăuntrice. Fațetele metaforizante, alchimice ale sinelui turmentat de nostalgii bovarice, de reverență în fața femininului sunt permanent secundate de reversul asociațiilor concupiscente: „Surioară, surioară/ Face-m-aș mai către seară/ Pernă grea/ De catifea,/ Să stai în genunchi pe ea,/ Și pervaz la geamuri late/ Să te sprijini și în coate/ Ca să-ți fie mai comod/ Într-un fel și într-un mod”. Dacă „Dosto” îi oferă un model stoic, în Verlaine mi-a spus..., exemplul propus stă sub imperativul dictonului „carpe diem”. În descendența lui Ovidiu, care în Ars Amatoria consilia insidios femeile să nu aștepte patiente senectutea pentru a se dărui, autorul francez sugerează o dublă conduită, în care Eros și Bacchus să coabiteze egalitarist.
În poemele ulterioare, viveur-ul se lasă contaminat de reverii gnomice, relevând abisalitatea solitudinală: „Sînt tot mai pustiit, tot mai ursuz...” (Þi-am dat iubirea) O densă spațialitate în textura tomului dețin bocetele și cântecele. Bocet de adult constituie o radiografie voalată a sortilegiilor senectuții, carențele ființale, maladiile, ticurile, cerebralitatea cinică fiind expuse lapidar: „Că am devenit lucid/ De zăresc omul prin zid/ Și-n ceasul de masă vid”; „Iar când trec la pipăit/ Simt o lamă de cuțit/ De-aici pîn´la infinit”. Cântec de iertare îmbracă mantia unui mea culpa în fața tendințelor mitomane. Epigramă ameliorată (1982) operează o dublă erată. Astfel, Carmen de la Ronda, atrofiată acum diminuant în de la „Cireșica”, în pofida faptului că-și păstrează, persiflant ce-i drept, prerogativele heraldice, va beneficia de o imolare scriptică, din pricina atitudinii depreciative față de casta poeților, a căror valențe estetice sunt interpretate făcând apel la dimensiunea pigmeică a ... creierului subabdominal masculin: „O să te-mping, de-a pururi, cu tot cu sîni, în mituri: / Pentru că scriitandrii nu-s niște bla-bla-bla...”
Scrisoare, monolog liric adresat unui receptor virtual, in absentia, traduce țipătul agonic „După mîna ta prelungă”. O tonalitate aproape ingenuu-siderală este valorificată în poemele Basm și Giuvaer mare și alb, dedicate Valeriei Seciu și Maiei Morgenstern. Similar lui Ion Minulescu, în poezia Celei care minte, Emil Brumaru acceptă infidelitățile și mitomaniile, (Cîntecul cel mai naiv), atâta vreme cât femeile nu cultivă o atitudine retractilă din punctul de vedere al ofertelor carnale nonparcimonioase, stratagemele promovate constituind un ferment al durabilității. Descendent față de textul anterior, Cântec naiv are un motto din Apollinaire, „Les nuages coulaient comme un flux menstruel”. Eul liric nu eludează subteranele biologicului, secrețiile menstruale și indispozițiile iubitei, angrenând contagios mutații asupra burgului.
Melanj de mistic și profan (profanat?) este ciclul de Rugăciuni laice. Combustia invocatorie a divinității pare similară oarecum „antipsalmilor” arghezieni. Emil Brumaru solicită ardent păstrarea protectoratului, aurei sacrale, mantie salvgardantă pentru sinele abulic, care cere ultimativ „un zori de zi,/ Poftele să-mi îndestul”. O veritabilă Ars poetica avem în Sînt ultimul poet balcanic, poem circular, în care titlul este reiterat atât în incipitul liric, cât și în final, într-o relație de simetrie, dar și de opoziție. Autorul se autodefinește ca un hermeneut, un geolog care vizează acea „coajă ascunsă a lucrurilor”, îndepărtarea zgurii carcerale a pudibonderiei: „Veșnic în urma coapselor.../ Sînt ultimul poet descojitor!” Pierrot răutăcios este un personaj burlesc, ieșit din marsupiul commediei dell´arte, un bufon malițios, care exhibă teatral și malefic carențele gintei feminine. Purulent imunde sunt Blues, titlu aflat în discordanță deconcertantă atât cu spațialitatea, „La Butoiul cu Spermă”, cât și cu tempoul și recuzita evenimențială, tributare filmelor western și Numărătoare pentru puștoaice și babalîci. Cea din urmă propune ludic un joc lubric: „O/ Ce/ Lucru/ Pasionant/ Portocala/ Intră-n/ Trompă/ Trompa/ Intră-n/ Elefant”. Ultimul Cîntec naiv pe care „Îngerul jongler Emil Brumaru”-l propune, încearcă să elucideze problematica thanatică, rețeta trecerii în neființă.
Submarinul erotic, panoptic al concupiscenței, aflat sub pecetea mnemotehnicii mistificate, afrodiziac al derefulării hedoniste, oferă imaginea maniacală a exfolierii cvasichirurgicale a feminității, percepute falocentric, de acest damnat al erotismului.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!