Recentul volum al lui Horia Gârbea, Trecute vieți de fanți și de birlici. Viața și, uneori, opera personajelor, apărut la Editura Cartea Românească în acest an propune o falie inedită de receptare a textelor, prin intermediul personajului literar analizat plurivalent, atât prin raportare la recuzita vestimentară, cât și făcând apel la tabieturile sau hobby-urile acestuia. Chiar dacă pe alocuri tomul se convertește într-o diagnoză cu iz statistic, contabilizând licorile bahice îngurgitate de către locuitorii castei livrești sau, din contră, apetențelor irefutabile pentru jocurile de societate, inventarul maladiilor sau al mijloacelor de locomoție, autorul nu eludează total componenta scripturală, relevată atât prin lecturi, cât și prin misivele exploatate lapidar în subcapitolul Scrisori, depeșe, telegrame, respectiv Operele și ratările personajelor. Un segment distinct în economia volumului este deținut de Addenda. Alte eseuri, în care, indulgent ori condescendent este focalizată onomastica personajelor, agramatismele, pauperitatea mijloacelor lexicale, statutul revistelor pentru femei sau pentru proaspeții părinți.
Studiul demarează prin circumscrierea conținutului acestuia, definind, fără a face apel la taxonomii încetățenite ale teoriei literare, cu o tonalitate ludic-infantilă, personajul. Accesibilitatea volumului rezidă atât din limbajul comprehensibil, cât și din concretețea și precizia ideilor promovate. Astfel, personajele sunt: „Niște ființe care viețuiesc și sunt descrise trăind, asemenea oamenilor reali. Majoritatea sunt oameni. Dar nu toți, cum se va vedea în cuprinsul acestei cărți.” Pornind de la preceptele realismului, în care arta, axată pe conceptul de mimesis, se dovedește o copie a Realiei, eseistul își propune să exploateze statutul eroilor literari, omițând din corpusul analitic poezia epică, narațiunile fantastice și feerice, deoarece ultimele categorii impun o convenție centrată pe fabulativ.
Volumul devine o microsinteză a personajelor literaturii autohtone în care sunt selectați exponenți definitorii pentru un curent sau epocă literară, astfel încât itinerariul livresc al acestora se află într-un raport de osmoză cu acela al societății și culturii românești. Studiul vizează doar scriitorii care s-au ocupat efectiv de existența eroilor lor „ca ființe în carne și oase.” Din cuprinsul cărții sunt abolite creațiile de factură psihologică, incursiunile în subteranele inconștientului, elucubrațiile autoscopice sau afective ale acestora, Horia Gârbea fiind de părere că unul dintre capitolele finale rezervate operei personajelor, acoperă această lacună. Aserțiunea poate fi amendată și învinuită de subiectivism, ca urmare a faptului că unele din textele investigate sau amintite comparatist în finalul eseurilor fac referire la literatura contemporană, ba chiar la autori care nu s-au impus conștiinței publice. (Deocamdată?)
Elementele concrete care configurează dinamica trăiristă a eroilor sunt „cele care se apropie cel mai mult de «metehnele» oamenilor adevărați: beții, violențe, amoruri, jocuri, călătorii și lecturi”. Capitolul inițial, care dă de altfel și titlul secund al cărții, Trecute vieți de fanți și de birlici pornește de la instaurarea unei complicități cu potențialul naratar, care nu se dorește a fi incomodat mintal cu privire la rolul jocurilor de societate și nici cu această nouă maladie, incurabilă a secolului, jocurile solitare pe calculator, ci propune un voiaj al reflectării lor pe teren beletristic. Autorul alternează persoanele gramaticale, trecând cu facilitate de la vocea obiectivată, a omniscienței actoriale la subiectivitate, ca marcă distinctivă a contemporaneității. Eseistul uzitează frecvent tehnica palimpsestului, definitorie pentru scriitura postmodernă, textul-mamă fiind secundat de adagii racordate prob la concret. Astfel, în context interbelic, „plăcută zăbavă nu mai era cetitul cărților, ci jucarea lor.” Deși Horia Gârbea cultivă o critică pozitivă, nu ezită să incrimineze carențele confraților. Spre exemplu, Ioana Pârvulescu, „în admirabilele sale cărți despre secolul al XIX-lea și primele decenii din XX” este amendată pentru omiterea descrierii din peisajul interbelic autohton a jocurilor de societate. Proteismul acestora reprezintă chei de decriptare a personalității individului, denunțând fie conservatorismul, fie receptivitatea la nou, snobismul sau inconsistența cogitală a acestora. Panoplia lor reunește: stos, bridge, concina, maus, „66 în doi”, écarté, préference, bacarra, black-jack, poker, pasențe. O eclipsare a lor se petrece în perioada totalitaristă, când scriitorii cultivă o atitudine retractilă în privința exploatării livrești a acestora, ca urmare a diagnosticării lor drept „distracție burgheză”. Vom întâlni, însă, la Eugen Barbu și Marin Preda câte o infuzie de pharaon, tabinet, barbut sau benign. Bridge-ul face parte din tagma jocurilor complet interzise din 1983. Inventarul acestora nu eludează nici zarurile și tablele, mai accesibile, biliardul, ruleta sau dardărul, autorul oferind detalii tehnice în cazul celor mai puțin vehiculate. Poate fi relevată o nostalgie perpetuă, paseistă, pentru un climat temporal în care jocurile de noroc erau un actant al socializării și camaraderiei, devenind ulterior apanajul cvasiexclusiv al perimetrului beletristic.
Într-o perioadă în care naratarul nu este imun la picanterii și patimi carnale, Horia Gârbea vine în întâmpinarea gurmandismului lor în subcapitolul Pasiune și sex la personaje. Amplasând în incipit afirmația lui Topârceanu („Amorul e un lucru foarte mare”), dată ca sentință infailibilă, eseistul stabilește conexiuni între importanța erosului în viața cotidiană a oamenilor și spațialitatea proboscidiană oferită acestuia în cazul eroilor. Astfel, Rebreanu devine un maratonist al portretizării actelor hedoniste, încorsetate naturalismului brut sau chiar orgiei necrofilice în cazul Nadinei, „ucisă și violată iar, după moarte, de «niște țărani»”. Acte suicidale, febrilități erotice par a fi, în opinia analistului, notele redundante ale prozatorului. Eroii camilpetrescieni sunt însă bântuiți de daimonul autoscopiei, luciditatea părând a deveni un veritabil afrodiziac pentru inșii halucinați de absolut. Horia Gârbea definește femeile din arena autorului Patului lui Procust drept niște entități pragmatice, glaciale: „Ela îl atrage pe Ștefan la o partidă de sex conjugal în «ultima noapte de dragoste», până a nu deveni cumva «întâia noapte de război». Ar vrea bani lichizi, nu doar un testament în favoarea ei, având în vedere riscurile luptei”. Prezența lui Ladima, care, furibund, în încăperea alăturată casează nevricos bibelouri, îi conferă deputatului Nae Gheorghidiu o virilitate augmentată, revărsată plenar asupra nurilor Emiliei. Gelu Ruscanu are curiozitatea maladivă de a testa bonificațiile sexuale ale actriței vulgare care a generat moartea tatălui său. Personajele din epica lui Ion Creangă „par să fie asexuale”: mariajele și nașterile nu sunt secundate de detalieri, Nică rămâne frustrat în privința Smărăndiții popii, ca veșnic soupirant la grațiile junei, în vreme ce Moș Nechifor și Rașela se dovedesc discreți în privința popasurilor nocturne. (Eseistul omite din catalogul epic cele două povești amuzant-lubrice ale naratorului moldav.)
Deși sexualitatea nu este eludată de scriitorii noștri, Horia Gârbea este de părere că pudibonderia sau inabilitatea descriptivă conduc înspre realizări estetice nepersuasive. Astfel, lui Cezar Petrescu i se impută lipsa de abilitate, lui Caragiale – evitarea voluntară a certitudinilor erotice, suscitând curiozități indicibile, amputate frust, Călinescu are o „pudoare vecină cu a clasicilor”, până și Bietul Ioanide fiind un conquérant doar în viziunea autorului și anturajului, virtuțile sale donjuanești diluându-se în fața felinicei și devoratoarei Sultana, pe care o repudiază. Infantile și desuete, fără priză însă la tineretul actual, sunt romanele lui Ionel Teodoreanu, dar și cele ale lui Constantin Chiriță. La Ibrăileanu povestea Adelei și a lui Codrescu rămâne în stare latentă, ca urmare a retenției extraordinare și economiei vocalic-sentimentale promovate de protagonist. Concluzia analistului este tragic-amară: „Cu ce au ratat bărbații lui Ibrăileanu, Ivasiuc, Sebastian se pot scrie encicopedii erotice!” Titus Popovici se dovedește mai eficient și versatil, operând remedii hedoniste imediate femeii sardanapalice, în ciuda faptului ca aceasta este verișoara junelui, Pirgu - din Crai… este un maestru al picanteriilor, nici măcar femeile aflate în luna a noua de graviditate nefiind ocolite de acest atlet al perversiunilor. Inedit se dovedește Eugen Barbu în Principele prin scene care, deși apărute în regimul anterior, relevă explicit amoruri pederaste și orgii. Ridiculizat suculent va fi Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni, în care personajele „par insațiabile și blocate în ideea de sex”. Episodul în care o consoartă este ademenită sexual inițial cu o curea, coerciție senzuală care-i vivifică intensitatea senzațiilor este discreditat nonșalant: „Enormitatea faptelor și amploarea excesivă a fazelor de acuplare plictisesc și dau de bănuit.” Concluzia studiului este deconcertantă: „sexul face parte din viața personajelor mai mult decât din cea a oamenilor reali. De aceea literatura place!”
În relație de fraternitate hedonistă cu secțiunea anterioară este Alcooluri și beții la personaje. Autorul nu contabilizează doar licorile bahice, ci și restul poțiunilor băubile. Aristocraticul Ioanide este consumator de ceai, în general, licoare savurată elegant și elitist. Fie că e vorba de bragă, salep, șvarț, șampanie – privilegiu restrictiv, nobiliar, pe alocuri snob, tescovină, țuică fiartă, vin roșu de Bordeaux, bere, rachiu, vermut, apă de Vichy, rom, „mastică primă”, cafea, whisky personajul se dovedește congruent oamenilor reali prin apetența pentru lichide. Băutura constituie și un prilej de relevare a statutului social, dar și un sindrom al alienării individului, ce conduce înspre acte suicidale, exhibiționisme spontane, viziuni coșmarești, onirisme elucubrante, ca urmare a faptului că valahul este turmentat de vocația exceselor, prilej de a penela suculent abaterile de la normă (noimă). Într-un astfel de regim, preponderent dionisiac, capitolul următor, Agresiuni, încăierări și arme vine să cimenteze efectele inițial beatnice ale licorilor gradate. Eseistul pornește de la celebrul model al complotului din Miorița, care nu ne furnizează detalii în privința actului omucidal, aspect valorificat compensativ și indubitabil de Mihail Sadoveanu în Baltagul. Evoluția armelor se afla în raport de interdependență cu aceea a societății românești, modernizările obiectelor contondente, coercitive, fiind secundate de insinuarea armelor de foc sau a celor de scrimă. Dacă paloșul este truvabil la Radu Rosetti, Ștefan cel Mare nu are nevoie de astfel de adjuvant, detractorul paharnic Ulea stingându-se, în piesa lui Delavrancea, „înainte de a-l izbi”. Bastoanele, biciul, șpanga, pistolul sunt definitorii pentru eroii caragialieni, ca note redundante ale disputelor balcanic-bulevardiere. O armă insolită are Mița, adversitățile schismelor sufletești putând fi anesteziate cu vitriolul repercutat asupra neaveniților. Personajele lui Camil Petrescu uzează de o recuzită belică mai aristocratică, fiind „niște duelgii fără leac. Se bat cu «epeul» și pistolul ca dracii.” Un duel ceva mai puțin bucolic este semnalat la Marin Preda, rivalii la farmecele Drinei lui Palici ciomegindu-se violent. Alții folosesc bâta, obiecte de atac și apărare indispensabile vieții rurale, dar care nu conduc înspre acte asasine. În schimb, intelectualul Victor Petrini nu ezită să-și stâlcească în bătaie colegul rrom de la deratizare, să-și cotonogească binișor consoarta pe care o violează încă leșinată și să scape de bărbatul amantei sale, expulzându-l din cabina telefericului în hăul carpatic. Mai represivi și eficienți thanatic se dovedesc eroii realiști, Ana lui Slavici fiind asasinată cu un cuțit de către un Othelo transilvănean, în vreme ce Ion al lui Rebreanu este lichidat ca urmare a încălcării feudei conjugale a lui George cu o aparent inofensivă sapă. Ca arme albe sunt evidențiate pumnalul Doamnei Clara din piesa lui Davilla, truvabil după secole la junii legionari din Bietul Ioanide care regizează, deloc mimetic, un scenariu similar celui al uciderii lui Cezar, pentru a sancționa un profesor refractar Mișcării. Disciplina cazonă în proza lui A. Bacalbașa impune „pumnul, centironul, nuiaua”, rebelii insurgenți fiind obligați să testeze viabilitatea dictonului latin „mens sana in corpore sano”, printr-un maraton de „patru ceasuri cu cățeaua”, adică mitraliera de companie cu care trebuiau să zburde cochiliar în spinare. Alte puniții, similare celei a lui Abélard suportă un june cuceritor din Răscoala, care este castrat profesionist de instanța parentală a necinstitei, aidoma porcinelor, cu o brișcă. Zaharia Stancu în Desculț nu transformă „plugu-n călimară”, ci-n mijloc de locomoție care tasează până la extincție, operând pe viu falii din „corpul asupritorului”. Protagoniștii baladelor populare se confruntă cu hangerul și pușca, în vreme ce Andrii Popa deține un exterminator redutabil, cabalin: „murgul de patru ani care mușcă din dușmani”. Eseistul remarcă și hiperbolele generate de patriotismul local: Pașa Hassan, terifiat de securea gigantescă a lui Mihai Viteazul, el însuși „un munte”, cultivă o atitudine defensivă, confortabilă.
Cronica neagră a personajelor literare investighează modalitățile de trecere în neființă ale acestora: suicid – alocat preponderent intelectualilor, spânzurare, împușcare, tentativă de gazare, ghilotinare, boli incurabile, otrăvire cu laudanum, ruletă rusească, analizând circumstanțele și locațiile actelor morbide. Personaje-le patrupede sunt sporadice în literatura indigenă, iar celebrul Bubicó este expulzat pe fereastră din pricina interminabilelor vocalize. Onomastica eroilor canini are deseori rezonanțe mitologice sau inflexiuni aristocratice: Napoleon, Cezar (D. R. Popescu), Patrocle (Mihail Sadoveanu), Fox (Ion Barbu), Patapum, Ali (Ionel Teodoreanu), Ștolț (G. Călinescu) etc.
Alte secțiuni au ca obiect: Cai, călăreți și atelaje hipo, Glasul personajelor în tren, Lecturile și bibliotecile personajelor, Operele și ratările personajelor, Credința și sfințenia personajelor, Armia română. Resboi… răzbel… „Răsboiul”. Astfel, volumul vizează preponderent universul exterior al eroilor, ambientalul, hrana spirituală a acestora, elemente care configurează atât portretul moral, cât și psihologia identitară.
Addenda. Alte eseuri comasează un inventar onomastic, prenumele constituind și mărci distinctive regionale (Nume adunate de la lume), în vreme ce Foamea de prepoziții se convertește într-o diagnoză a decadenței limbii române generată de structurile eliptice, de carența vorbitorilor imuni la reguli gramaticale, dar și la semantica distorsionată datorată economiei de elemente de legătură. Dramatic și vituperant este În țara lui copy paste care focalizează limbajul utilizat pe Messanger în care cuvintele întregi, enunțurile sunt înlocuite de ideograme, iar „c” se metamorfozează în „k”. Ironic, analistul semnalează diluarea în SMS-uri a ortografiei cu tz și sh pentru „ș” și „ț”, constatând că tendința „că a trecut în mediul real la numele unor poeți”.
Antrenant, amuzant, deși deseori schematic, volumul lui Horia Gârbea se dovedește novator, relevând o nouă manieră de investigare a personajului literar, dinspre exterioritate, făcând apel la tabieturi, manii, alimentație, recuzită vestimentară, instrumentar scriptural, o osmoză care apropie și mai mult ficționalul de realitatea concretă.