DESCOMPUNERI ALE EXISTENÞEI




Cezar Ivănescu este un poet contemporan care valorifică specificul unui popor într-o formă poetică originală, evidențiindu-se mai ales prin muzicalitatea versurilor.
Cele două coordonate ale existenței, viața și moartea, sunt redate de poet în versuri de o frumusețe tulburătoare. În opera sa se remarcă acea vibrațe a sufletului în fața minunii existenței. Impresionează în versurile sale îmbinarea armonioasă a miturilor, credințelor și religiilor. Poetul se vrea a fi un veșnic călător prin eternitatea existenței, iar versurile sunt un imn de slavă pentru frumusețea ființei. ,,Cu o tehnică aparentă primitivă, Cezar Ivănescu comunică ,,gândul morții”-muzical.”Dumitru Micu
Poetul trăiește intens drama existențială, despărțirea de efemer prin marea pierdere universală. ,,!mă voi pierde: și port în gura limba amară:½Efemerul simbolizat de trup nu poate înlocui setea de perfecțiune.,,ideal de perfectiune!”Rod
Poetul pendulează între starea de realitate, existență concretă și starea de eternitate simbolizată în întreaga creație prin eternitatea morții ,,gropar al vieții mele fără viață”.
Printr-o spendidă metaforă poetul definește existența din prisma eșecului care pune amprenta asupra individului. Coordonate universale guvernează viața, Timpul și Soarele în fața cărora poetul trăiește sentimentul neputinței, într-o ardere simbolică. Această ardere poate fi asemuită arderii creatoare, inspirației. Rosarium
Număr fatidic, trei femei, femeia simbolizând iubirea- aduce nefericirea și acea moarte, stingere a existenței.
Moartea care poate fi stare interioară, trăire sau stare de așteptare, este forța ocultă care guvernează existența:
,,amintindu-mi că și ea va muri
oficiază carnal
oculta prezență a Morții,”
Despărțirea aduce cu ea despărțire de Moarte, și încet, încet plutire spre puritate.
amintindu-mi că și ea va muri
oficiază carnal
oculta prezență a Morții,”
De profundis
Tulburătoare mărturisirea poetului despre trecerea timpului care aduce urâțenie fizică și morală, cerând prețul tinereții. Viața este o vânătoare:
,,ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peșteră,
iar voi să spuneți: îl vîna în fiecare zi !”
Rațiunea și inima sunt cele care evidențiază trăirea, existența:
,,O, candoarea
capului din inimă, cu brațe !”
Trecerea timpului aduce prin aceeași putere a ochilor ,,hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinței” și căderea, echivalentul bolii existențiale prin repetiția care accentuează starea de dezolare, boală:
,,și socotiți-mă un lepros care se vindecă
și v-ar putea și omorî cu-mbrățișările,”
Adverbul ,,acum” face legătura cu realitatea crudă, căci vârsta biologică impune parcă o regenerare a ființei
,,îngăduiți-mi deruta suportabilă
și bucurați-vă de înțelepții tineri”(din vol. Rod, ed Albatros, Buc, 1985)
Rosarium (Stela Maris)
Motivul luminii și Sfânta Fecioară aduc bucuria cea mai presus de fire în sufletul poetului.
Repetițiile unor cuvinte din religie redau speranța și încrederea poetului izvorâtă din adânca credință. Adresarea directă și simbolul (! ) redau intensitatea trăirii. Poezia pare o rugă melodioasă care încălzește sufletul cititorului și emană optimism. Lumina divină este cea care îl împresoară pe poet, căci ea poate să-l izbăvească de suferință și de ,,moartea fără vină”.
Disperarea, implorarea sunt diminuate de acele repetiții în care simbolurile divine par să-i redea fericirea. Este drama credinciosului conștient că păcatul aduce descompunerea ființei și suferința. Mesajul acestei poezii este că lumina divină aduce fericirea: ,,numai tu crezi ce nu se crede / numai tu-mi vezi inima moartă”...,,luminat de tine, lumină,/ inima de toți mi-i străină”. Poezia pare o rugă din suflet deznădăjduit care se înalță în zări ca o melodie a sufletului păcătosului de pretutindeni. Este cântecul mut al ,,inimii moarte” care se deschide luminii divine.
Poetul redă prin aceste versuri pline de muzicalitate și simplitate o filozofie a vieții și morții care sunt coordonatele ce guvernează viața omului. Spaima existențială ce pune stăpânire asupra omului în lupta cu ireversibilitatea timpului pare a fi motivul acestor creații.
Deși se relevă acestă tragedie trăită de trup, material, totuși răzbate acea forță interioară care își are izvorul în credință. În Memorii se evidențiază frumusețea femeii care nu poate fi decât după modelul divin, dar și menirea unui suflet de a arde în suferință până când va scoate la iveală emoția triumfului vieții fie el cât de mic. Suferința aduce cu ea fericirea, chiar dacă efemeră.
Creația este o definiție metaforică a vieții și morții, care tulbură sufletul cititorului. Versurile degajă melancolia, descompunerea ființei spre imperiul etern al Morții.
Poetul mărturisește puterea destinului privit ca o mirare, miracolul luminii. Viața este un miracol izvorât din lumină.
!,,mă mir de steaua, steaua cum stăluce
De unde ia lumina, unde-o duce...?
...................................................................................
! Mă mir de steauă, miră-se de mine
că stă fără folos să mă lumine
Rosarium
(Mă mir de steauă...)
În volumul Poeme simboluri ale morții, ale religiei creștine domină.
Viața este descrisă ca o moarte lentă, simboluri ale morții evidențiindu-se de-a lungul volumului, din care biruitoare iese viața. În Trepte se redă bucuria vieții.
Ciclul intitulat Agamemnon (Zile)
Aduce în prim plan ideea de cădere și izbândă pentru că:
,,grăbiți vin indivizii
să ocupe pătrățelele
acestui joc de șah al gloriei”...
Poeziile redau căderea, înălțarea, izbânda ființei.
Același destin este redat de Timp, de Divinitate. Simbolurile religioase domină în poeziile poetului. În spiritul credinței, moartea este văzută ca o stare de angoasă universală, dar ea este văzută și ca o izbândă.
,,Timpul grăind ca Zarathustra
Pe noi a căzut moartă
Cetatea lui Dumnezeu
cagulă de plumb-și așa
Greu mai ridicăm capul!”
Agamemnon ( Memorial)
Poetul surpinde adevăruri despre viață, moarte, timp, fericire, iubire.
,,gândindu-mă la groaza acelor cărora nimic capital nu li s-a întâmplat niciodată în durata unei vieți...
Modernă și ultramodernistă prin limbaj este creația sa.
Cezar Ivănescu se numără printre poeții contemporani de seamă, fiind un poet de mare sensibilitate, muzicalitate, un poet modern, cu note de expresionism.
În versurile intitulate simbolic Doina sunt valorificate simboluri creștine ce țin de specificul poporului nostru.
Fiind un poet creștin și român el se înscrie în universalitatea trăirii și simțirii românești.