poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 15429 .



Despre egalitate
eseu [ ]
posibil sau imposibil?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lia Tzugui ]

2008-04-02  |     | 



Despre egalitate și libertate
Ce este egalitatea? Ce legătură are aceasta cu libertatea?
Egalitatea este sinonimul conceptului de “a fi în rândul lumii”. Uniformitate, adică mediocritate! Egalitatea nu există în regnul animal: fiecare specie are o ierarhie de grupuri, fiecare grup are cel puțin un individ cu rol primordial, masculii au importanța lor –deosebită de cea a femelelor-, adulții se deosebesc de tineri prin sarcini și aptitudini, atunci de ce să existe egalitate între oameni, care au și mai multe motive și predispoziții să dezvolte particularități și scări valorice decât animalele? Ceea ce îl deosebește pe animal de om poate fi interpretat astfel în acest context: omul are mai multă nevoie și capacitate de a se diferenția de semenii săi, și deasemenea mult mai multă nevoie și capacitate de a se integra într-un grup, în ciuda particularităților fiecărui individ. Minunat dar a primit omul! Acela de a fi diferit, și atât de puțini îl folosesc –deși aceasta nu înseamnă că oamenii sunt asemenea sau egali: doar din frică ei încearcă să se egalizeze. Nimic nu îi va ajuta pe oameni să fie egali, pentru că ăsta nu este țelul omenirii!
Omul nu este liber pentru că se supune legii cauză-efect dar și datorită elementului hazardului (surprizele pot să apară în orice moment, inclusiv prin ceea ce numim noroc sau ghinion –dobândirea libertății impune și păstrarea ei), mai ales acum că face parte din schema universului –cu mult mai complexă decât limitările terestre până acum cunoscute- și nu mai este doar vârful lanțului trofic pe Terra. Încercările creștinismului de a domoli curiozitatea și nesațul omului au fost inutile, acum că tehnologia dezvăluie din ce în ce mai mult ceea ce există înafara atmosferei terestre: umanitatea se vede în fața misiunii brutale și nemaiomenite de a gândi la o scară mai largă atât d.p.d.v. al timpului cât și al spațiului. Toate aspectele determinismului îl încarcerează pe om, la fel legile anatomiei și legile fizicii -și dacă libertatea absolută nu a fost posibilă pe planeta cu care suntem obișnuiți, cu atât mai mult nu va fi realizabilă într-un cadru vast și complex pe care îl cunoaștem foarte puțin.
Nu există grupuri omogene de oameni în care indivizii să fie asemănători, în nici un caz identici. Singurul lucru pe care îl pot avea în comun membrii unui grup sau al unei societăți este țelul sau sensul de acțiune al acelui grup, însă indivizii rămân la fel de complecși ca și atunci când ar fi analizați separat. Contrazic definiția dată de Kant sistemelor, conform căreia alementele unui sistem pot fi definite prin însăși definiția sistemului: să luăm această ipoteză corectă dar nu în cazul oamenilor, deoarece complexitatea fiecărui individ (personalitatea) îl face atât de nestatornic și imposibil de catalogat prin definiția grupului de care aparține. Această complexitate umană crește cu cât punem în joc ideea că omul este rezultatul trăsăturilor sale native îmbinate cu trăsăturile dobândite prin socializarea cu ceilalți indivizi care îl înconjoară: asta înseamnă că omul se schimbă continuu, i se adaugă o trăsătură, dobândește continuu informație și imagini. Nu există doi oameni care să aiba criterii sau principii identice, și atunci nu poate fi vorba de egalitate într-o societate amplă: cu cât mai mare este numărul de componenți ai ei, cu atât egalitatea este mai greu de înrădăcinat.

Care dintre contrariile cunoscute de om se pot egala? Sau: Cum să fim egali?
Destule curente ideologice (religioase, politice sau culturale) susțin egalitatea între indivizi fără a-și imagina riscurile ei și fără a gândi că ea este imposibilă. Egalitatea, acest vis vechi al omenirii, este doar o componentă adiacentă a aspirației către imposibil. Să nu năruim acest imbold curajos, care este drumul către eliberarea de mediocritate, dar să precizăm cu grijă că egalitatea ar fi un element distrugător al voinței, al imaginației, al eroismului, al spiritului de sacrificiu, al fericirii inconfundabile de a fi un câștigător.
Egalitatea între sexe este imposibilă datorită considerentelor genetice și datorită puterii cu care s-au înrădăcinat anumite idei preconcepute legate de această diferențiere. O egalitate între bărbat și femeie ar dărâma foarte multe mituri și valori familiale, și o răsturnare atât de gravă va fi greu de suportat. Mai am onoarea (sau oroarea) de a vedea din când în când câte o femeie-bărbat: ușor de recunoscut după gradul de disponibilitate ridicat, “volatilitate” și un simț al umorului de bazar, îi place compania bărbaților și adoră să îi vadă manifestându-se și să îi imite într-o modalitate dulceagă (dar în sinea ei nu încetează să îi considere niște “pigmei nesăbuiți” de la care nu poate învăța decât să fie violentă sau vulgară), sau câte un bărbat-fetiță: “timidul” singurel, în realitate un obsedat sexual cu ușile închise, un irațional care crede și la 25 de ani că dacă pupi buba trece, care declară că refuză să se însoare pentru că lui nu îi trebuie o femeie (dar de fapt el nu a atins nici măcar nivelul afectiv și cognitiv al unui licean): și asta mă face să cred că nu există cale de mijloc între sexe. De nenumărate ori, în accese de naivitate sau delir creator mi-am zis mie însămi: “Ce bine era dacă eram băiat! Totul ar fi fost altfel, și m-aș fi îndemnat să devin un bărbat sublim și superior!”. Prejudecățile adăugate imaginii femeilor încă mă urmăresc, și nu le pot cere celor care mă privesc să se dezbare de ele pentru că și mie mi-a fost greu să le înlătur, și în plus, vorba aceea: “De unde nu e, nici dumnezeu nu cere”. De ce să le cer ceva ce nu îmi pot oferi? Într-adevăr educația rigidă, sexistă și umilă primită în familie este un lucru de care scapi foarte greu, în mare parte pentru că a participat la alcătuirea ta ca individ. Și aici tot răul spre bine, doar dacă știm a învăța din el: sunt sigură că fără constrângerile și valorile “morale” impuse de familie, nu aș fi ajuns să îmi doresc eliberarea. Și ca să trag concluzia atât de necesară acestui paragraf: egalitatea (ca valoare cultivată în familie și în societate) nu are nimic de-a face cu eliberarea, pentru că eliberarea este rafinarea repetată a particularităților fiecăruia în parte, prin mijloace proprii, și nu prin raportarea la alt individ sau la un grup. Adevărata eliberare este posibilă doar la nivel individual, și nu la scări mai mari: într-un grup sau sistem organizat nu poți fi liber pentru că, aparținând de el, ai periculos de multe în comun cu el în ansamblu și cu restul elementelor care îl compun și dacă totuși nu ai nimic în comun cu grupul, vei avea în curând prin interacțiunile repetate cu membrii acestuia.
Egalitatea între “omul alb” și “omul negru” este și ea o fabulă, deși înfăptuirea ei a preocupat numeroase generații pe omul negru. Lupta pentru egalitate în drepturi politice și morale s-a soldat cu simpla abolire a sclaviei, dar e mai bine și așa decât nici un rezultat (cu câtă ușurință pot spune acest sarcasm, poate datorită faptului că nu sunt unul din “oamenii negrii” de pe acele vremuri). Prejudecățile au rămas și în ziua de azi: cel mai bun exemplu este conduita indivizilor “de culoare” din Statele Unite, indivizi care nu primesc o șansă corectă de a se integra în sistem, și poate că nici nu o vor și s-au obișnuit așa. Nimeni nu are speranța că într-un final fericit, specific povestioarelor din copilărie, ei vor fi considerați egali de către “omul alb”, care transformă diferența de culoare într-o diferență de potențial care îl face pe “omul negru” mai puțin uman sau mai puțin valoros: și toate acestea datorită a ceea ce numim “moral” și “imoral”. Cum spune un slogan al zilelor noastre: “Discriminarea rromilor se învață acasă. Cunoaște-i înainte să-i judeci!” .
Până nu demult se circula zvonul că există diferențe genetice notabile între “omul alb” și “omul negru”, cum că al doilea ar fi mai puțin inteligent și inventiv și predispus unui stil de viață mai rudimentar. Dar nu pe asta se bazează prejudecățile, doar lumea judecă după aparențe și după evenimentele din trecut! Să nu dăm vina pe acest lucru minunat și inimaginabil de complex numit genetică, pentru că ea nu s-a oprit la a face doar diferențieri ce pot fi interpretate în scopuri rasiste și xenofobe: din punct de vedere genetic sau al grupei sanguine, un alb poate fi compatibil cu un negru oarecare, și nu cu fratele său alb. Se merge mult mai departe, și genetica deosebește fiecare individ de toți ceilalți astfel încât există un om negru cu mult mai capabil și “valoros” decât alt negru, și decât altul alb. În plus informația genetică aduce un aport insignifiant la evoluția rasei umane, pentru că din acest punct de vedere omul a evoluat într-un ritm foarte lent: creierele noastre nu sunt cu foarte mult diferite față de cele ale oamenilor de acum 10.000 ani. Ceea ce omenirea numește în ziua de azi “progres” sau “evoluție” este de fapt reușita de a stoca, prelucra și de a da mai departe informația externă. Toate comunitățile umane au făcut asta într-o măsură oarecare, și totuși „albii” atât de evoluați nu vor accepta niciodată faptul că Africa este leagănul civilizației umane: iată la ce a servit progresul tehnologic, la obturarea gândirii individuale.
Referitor la acest subiect –“delicat” ar spune unii- mi s-a reproșat că am o doză de naționalism, cu o privire care încerca să insinueze că nu am integritate în idei. Nimic mai naiv! Nu mă pot pronunța categoric în privința acelui “naționalism” denunțat cu atâta aciditate și nu mă pot considera nici rasistă, pentru că nu pot raporta subiectul “omului negru” la contextul social al României. Până la urmă naționalismul, patriotismul, sunt sentimente fără vreun fundament real: este sentimentul că aparții unui grup și că trebuir să fii solidar cu el spre a ajuta la construirea unor avantaje comune. Patriotismul nu este susținut de considerente genetice sau geografice, ci doar de considerente morale: sângele unui nou născut nu denunță că mititelul ar fi francez sau american și că asta nu se poate schimba, nici spermatozoidul și ovului din care el a fost conceput, cu toate că el a fost născut în țara respectivă și părinții lui îl educă prin replici de genul “Þara noastră este atât de frumoasă, tu te-ai născut aici și indiferent unde vei pleca vei simți dorul de casă”. Aici este vorba pur și simplu de dorul de casă, oriunde ar fi aceasta; să nu ne pripim a confunda frica de înstrăinare cu patriotismul. A privi aceste subiecte cu obiectivitate este imperativ spre o mai bună soluționare a acestora și spre evitarea repetării dezbaterilor veșnice cu un singur rezultat: cel referitor la impedimentele morale.
Conceptele de mai sus referitoare la alb/negru evident se refereau la alte țări, precum Statele Unite sau Olanda, țări care posedă un număr considerabil de cetățeni de culoare. Despre Olanda pot vorbi din experiență proprie, dar aș detesta să deviez acest subiect către un jurnal presărat cu lalele. Vreau doar să conturez un lucru admirabil la aceste “grupuri minoritare”: sunt solidare, și dacă vreți un exemplu concludent, priviți țiganii din România. Să fie această dragoste necondiționată a lor față de ei înșiși ceea ce îl deranjează pe “omul alb” ? Observ un tipar al maselor rasiste: cele mai detestate “naționalități” (spun așa pentru a atenționa cititorul asupra aspectului cu adevărat important al problemei) au fost vreme îndelungată țiganii și evreii, adică cei care nu aveau un stat propriu în interiorul căruia să conviețuiască, motiv pentru care se văd obligați să conviețuiască împreună cu străinii: lucru care îi face pe acești intruși din ce în ce mai vulnerabili. Cine își închipuie că asta le făcea plăcere, se înșeală amarnic, deși este posibil ca minoritățile să resimtă o anumită comoditate politico-socială deoarece deja au găsit un sistem civilizat în care ei au fost incluși și beneficiază de toate serviciile și bunurile puse la dispoziție de către stat. „Pericolul” de a rămâne o minoritate și de a fi tratat astfel impune o integritate puternică a grupului respectiv și ajutor reciproc între indivizi: țiganii și evreii sunt printre cele mai conservatoare popoare atunci când vine vorba despre datini și principii.
Egalitatea între vârste este și ea împiedicată în primul rând de prejudecăți, printre care și “valorile familiale”, apoi de considerente de natură afectivă și de modul în care societatea este orânduită. Spre a ne amuza cu o caricatură a egalității între vârste putem privi la manifestările bătrânilor senili: capricioși, intoleranți, sensibilizați brusc, fie melancolici fie hiper-energici (deci lipsiți de autocontrol), ei au majoritatea trăsăturilor specifice copiilor. Această regresie spre copilărie pare să le readucă celor istoviți de viață ultimul gram de inocență, fericire și lipsa oricărei responsabilități, sentimente cu ajutorul cărora frica de moarte este diminuată sau chiar eliminată total, iar sfârșitul pare mai senin. Imaginea este caricaturală cu adevărat, sau chiar grotească: pentru că un astfel de individ are multe lucruri specifice copilului din el, dar nu poate primi prezumpția de nevinovăție datorită vârstei și experienței de viață pe care (din nefericire) le posedă. Și cât de îngroziți sunt copiii și tinerii de modestie, izolare, muncă, lipsa confortului, în timp ce bătrânii știu sau ar trebui să știe și nu știu (iată cazul mai grav) aceste lucruri, de aceea nu poate exista o egalitate între vârste.
Cum să fim egali? Iată o întrebare fără răspuns, sau al cărei răspuns l-am aflat într-o mică măsură din concluziile de mai sus. Spre amuzamentul meu aș răspunde : “Cum să încercăm să fim egali? Devenind fiecare din noi un androgin gri, senil și nemuritor!” , dar chiar și așa egalitatea ar fi departe. Pentru a nu înșira un lanț de teorii în care nu cred pentru că ar fi foarte puțin probabil ca ele să funcționeze ca soluții la această întrebare, prefer să răspund cu altă întrebare: “De ce să fim egali?”

De ce să fim egali?
Care sunt rezultatele egalității din perspectiva celor care o cer? Îmi vine în minte că egalitatea aplicată societății este un fel de sumă aritmetică a componentelor ei, adică a indivizilor. Foarte multe calcule și estimări în societate funcționează după acest principiu al sumei aritmetice: însă acesta acționează în detrimentul valorii mari- care se vede obligată să se lase ciuntită, și în favoarea valorii mici- care primește ce a fost răpit de la prima. Astfel, ce fel de om își poate dori egalitatea, dacă nu cel care se simte a fi mic sau mai puțin valoros, chiar dacă nici pe patul de moarte nu ar recunoaște asta. Uitându-se în sus orbit de omul superior, acela ce se simte mic, se iubește pe sine superficial și constată lipsa oricărei virtuți și capacități înalte în el, va striga egalitatea din toți plămânii pentru că efectuarea unei medii aritmetice i-ar da un plus de bunuri care nu îi aparțin. Unora le este într-adevăr greu să accepte pe cei ieșiți din comun și mai ales pe cei ce se dovedesc a fi superiori, pentru că mediocritatea pare a fi cel mai confortabil mediu. Aceștia gândesc în sinea lor: “Ah! Dacă s-ar putea ca cei puternici, cei răsăriți să coboare la nivelul meu! Căci eu sunt tare obosit să urc.” – însă fără a-și da seama că motivul oboselii nu este vreo strădanie remarcabilă, ci un orgoliu care nu a construit nimic niciodată, dând cu piciorul temeliei care putea fi formată pe motiv că nu avea oricum cărămizi să o termine. Omul cel mai sleit de puteri este acesta: cel orgolios și obosit de acest orgoliu, pentru că el nu va renunța niciodată la vanitatea și lăcomia lui oricât ar suferi din cauza lor. Întrebarea “De ce să fim egali?” nu licărește în mintea oricui (și rar își găsește un răspuns corect –dacă mai știm ce este corect și ce nu-) și este formulată cu o sete adevărată pentru un răspuns doar de omul superior, care se întreabă de fapt în sinea lui: “De ce să fiu eu egal cu voi?” sau “Credeți voi că îmi puteți vreodată fi egali?” . El presimte ce ar însemna ca totul să fie rânced și omogen, o părticică neînsemnată din sistem: căci evident, încă de pe acum, pe mulți chiar nu-i deranjează mirosul de lături. Apoi își imaginează cu groază: o lume de filosofi ar fi un cumul de forțe imposibil de susținut- un peisaj grotesc, o lume de mediocri ar fi un circ falimentar la care toți oamenii ar fi actori- și nu ar avea cine să mai plătească bilet la intrare, o lume de războinici ar fi mediul cel mai propice selecției naturale- și rasa umană s-ar extermina pe sine în timp foarte scurt, o lume de oameni politici ar fi o tergiversare infinită a ceea ce atunci s-ar numi “probleme sociale”- și măcar așa tot poporul ar tolera politica: neavînd altceva de făcut. Filosoful este cel mai periclitat de această himeră a egalității, precum și omul de geniu: nici în ruptul capului ei nu vor dori sau nu vor aproba vreodată egalitatea, pentru că atunci cine ar mai fi geniul sau iluminatul?

De ce nu putem fi egali?
Iată o întrebare ce sper ca va stârni multe curiozități și reacții. Omul, prin alcătuire, este unic, apoi este incomplet: alcătuit din contrarii și forțe ce se resping (omului îi este dat să se lupte toată viață atât cu sine cât și cu ceilalți), și aspirația către valorile absolute precum nemurirea, perfecțiunea, egalitatea, divinitatea, timpul imaginar, înțelegerea misterelor universale îi sunt inaccesibile tocmai datorită felului său de a fi. Nu există doi oameni cu abilități, limbaj, scopuri, reușite, avuții sau pierderi identice. Eșuând să centralizeze toate componentele sale spre un scop măreț, omul recurge la satisfacerea scopurilor mici, motiv pentru care a ajuns la folosirea principiului adunării mult prea des: mai multe bucurii mici valorează cât una mare. Unii se mulțumesc cu mult prea puțin, și cum ar putea ei să fie egali cu oamenii puternici, cei care cuceresc și domină? O delăsare tare îngrijorătoare, dar care dovedește din nou că oamenii nu sunt făcuți să fie egali.

Egalitatea prin prisma creștinismului
Creștinul clasic, cel care ia ca atare povestirea (sau mai bine zis, “povestea”) creației omului și a lumii, trebuie să întrevadă în aceasta că dumnezeu nu a făcut oamenii ca să fie egali între ei, că asta nu s-a întâmplat niciodată și că nu există mijloacele să se întâmple pe viitor. Începutul vorbește de la sine. Primii doi oameni, Adam și Eva, reprezintă contrariile: bărbat-femeie, bine-rău (observăm că de la început a fost necesară selecția sau mai bine zis dinstincția între indivizi), și celelalte contrarii care alcătuiesc lumea: solid-lichid, alb-negru, viață-moarte. Apoi, pe parcurs, conturarea mai multor grupuri, religii, meserii, clase ale societății, și nu în final: diversificarea păcatului. Nu mai există nici măcar egalitatea sau uniformitatea forțelor universului: totul se extinde și se diversifică. Aceste trăsături devin tot mai delicate și mai demne de luat în calcul cu cât timpul trece, și astfel egalitatea devine o minciună tot mai mare –una sfruntată, cu atât mai mult cu cât oamenii se înmulțesc și interacționează. Diversificarea păcatului este o problemă atât socială cât și religioasă, dar se rezumă în mintea cititorului la modul în care el definește termenul de „păcat”. Cu cât ești mai creștin și mai „moral”, cu atât vei tresări mai tare la aceste cuvinte: să fie aici contradicția dintre conștiința umană și cerințele doctrinei? Biserica a susținut mereu că oamenii sunt egali în fața lui dumnezeu, că „El ne iubește pe toți la fel”, afirmație care intră în contradicție cu multe alte principii ale doctrinei: dumnezeu iubește „păcătoșii” la fel ca pe cei mai puțin păcătoși, pe cei inteligenți la fel ca pe cei „săraci cu duhul” (nu are nici un fel de selectivitate, și atunci pentru ce mai există rai și iad)?, dacă el ne iubește de ce nu ne înlesnește firul vieții?, cum ne poate arăta el concret că ne iubește dacă nu se manifestă fizic în nici un fel (simplul fapt că existăm să fie o dovadă de nestrămutat)?. Argumentarea în acest sens poate continua, dar mă opresc aici pentru a-mi fortifica punctul de vedere cu un citat din Eclesiastul, ce dovedește pentru a mia oară că dumnezeu ne vrea pe toți la fel de mediocri și nemotivați: „Că unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune, și cel ce își înmulțește știința își sporește suferința”.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!