Opțiunea complementarității


Jos cu Alex Ştefănescu?

Reacțiile critice la adresa istoriei lui Alex. Ştefănescu, unele pertinente, totuşi, te fac să te gândeşti că, până la urmă, această istorie nu trebuia să apară şi mai ales nu trebuia scrisă. Fireşte că nicio istorie literară nu poate fi exhaustivă. Dacă era aşa i s-ar fi imputat prea marea pondere a unor scriitori minori, de fapt scriitori doar cu numele. Dacă nu cuprinde decât o opțiune personală, un canon individual, o „listă”, nu e bine. Mai poți citi astăzi o istorie a literaturii fără o alta, complementară? Nu e vina lui Alex. Ştefănescu că nu crede şi nu mizează pe anumiți scriitori. Calibrări asemănătoare au avut toți marii critici, se ştie. Greşelile lui Dumitru Micu, Ion Rotaru ori Mircea Popa, dintre cele mai recente, au constat tocmai în căutarea exhaustivității în defavoarea principiilor estetice puternice ori în unele judecăți generale eronate ori total deplasate. Dar toate acestea nu înseamnă că lucrările lor nu pot fi folosite. Am asistat la dărâmări critice şi în aceste cazuri dar parcă nu au fost aşa de vehemente precum cele care lovesc în Istoria lui Alex. Ştefănescu. Cine nu are cartea şi-l cunoaşte pe Alex. Ştefănescu chiar crede că a scris o carte proastă? Poate Alex. Ştefănescu să scrie prost?
Nu trebuie pierdut din vedere un factor esențial: publicul cititor. Mai ales azi, când cititorii „competenți” sunt atât de puțini, altul e orizontul de aşteptare. Ei citesc ce au chef, nu ce li se cere. Dintre sintezele publicate după Istoria lui Călinescu, sunt doar câteva care mai pot atrage şi publicul plictisit-grăbit de azi, care vrea mai mult să se informeze decât să ştie. Succesul lui Eugen Negrici tocmai din cauza perspectivei politice a literaturii a avut succesul (meritat), adică a oferit altceva. Dacă Istoria lui Alex. Ştefănescu ar fi fost scrisă într-o altă țară, autorul ar fi fost deja o vedetă culturală. Lui i se cere să fie academic, deşi se ştie că nu e defel. Altfel spus: dificil pentru receptarea noastră critică e să accepte un tip de critică „populară”, de parcă înainte toți autorii de sinteze au scris cu gândul la confrați şi nu la publicul larg. Istoria lui Alex. Ştefănescu e o istorie a timpului nostru, cu bune şi cu rele. E probabil singura Istorie a literaturii române pe care o poți citi cu lejeritate de la cap la coadă, oriunde, în orice condiții. Dacă ar fi tipărit şi o ediție populară, nu m-ar mira s-o văd citită oriunde, în metrou ori în autobuze.

Derutele unei istorii a literaturii

Istoria lui Alex. Ştefănescu îndeplineşte cerințele unei istorii literare prin coeziunea demonstrată a faptelor, prin constantele înregistrate şi, mai ales, prin notarea succintă a transfigurărilor unei literaturi. Nu trebuie uitat, şi aici e marea miză, că orice istorie literară, deci şi o istorie a literaturii, trebuie să fie un obiect de învățământ. Tipul de discurs trebuie să valorizeze şi să desemneze turbulențele unei evoluții. Dacă înglobăm tot ce s-a scris, riscăm să ne pierdem într-o pădure de nulități. Dacă alegem vârfurile iarăşi riscăm: o dată prin înscrierea propriilor opțiuni, subiective deci, şi apoi prin propunerea, implicită, a unui canon. Or, aşa cum recunoaşte şi Harold Bloom: „Toate canoanele, chiar şi anti-canoanele la modă azi, sunt elitiste şi niciunul din canoanele laice nu e ‹‹închis›› vreodată”. Acceptăm opțiunile autorului dar asta nu înseamnă neapărat că suntem de acord cu ele. Alex. Ştefănescu ştie că orice istorie literară poate fi scrisă onest numai din interiorul ei, de către cineva care-i cunoaşte evoluția şi oscilațiile. Se recomandă în „precizările preliminare” drept un martor al evenimentelor în care putem avea încredere deplină. De aceea, trebuie să-l acceptăm şi ca un Noe care se ambiționează să ia pe „Arca” literaturii noastre operele cu adevărat importante. Altfel spus, canonul propriu. Putem afirma că Alex. Ştefănescu alege ca reper etic al Istoriei descoperirea unei perspective operaționale care să releve adevărul prin istoricitatea pe care-o poartă scriitorii. Orice autor de istorie literară care se respectă trebuie să mizeze pe anumiți scriitori. Astfel că supozițiile au fezabilitatea lor. Propunând un canon, se impune o listă de autori exemplari. Întotdeauna criteriile de alegere a acestora au fost aprig dezbătute. Şi e şi firesc. Eugen Negrici şi sinteza lui au constituit exact acest tip de discuții. Dificilă e selecția autorilor şi mai anevoioasă impunerea lor. Alex. Ştefănescu pierde când e vorba de metodele pe care le impune discursului literar. Atipic cum îl ştim, el e anti-instituțional, deşi istoriile literare ajung la un moment dat să fie instituționalizate. Preocuparea actuală e mai degrabă una pentru gust. El a înțeles corect că operele propuse într-o Istorie nu trebuie să fie acceptate, nu asta e miza imediată, ci mai întâi să fie gustate de public, iubite şi apropriate. E şi acesta un aspect important al oricărei întreprinderi de asemenea anvergură. Şi are toate şansele numai dacă avem în vedere felul cum transformă discursul narativ al lui Alex. Ştefănescu textele cele mai confuze în lizibilitate - iarăşi un imperativ al oricărei istorii literare.

Un artist al frazei

O altă calitate a Istoriei lui Alex. Ştefănescu e preocuparea pentru fraza întotdeauna artistă dar nu barocă. Alex. Ştefănescu îşi trădează astfel pornirile de scriitor. La ce relaționări imaginează, el ar putea scrie cu uşurință proză poetică. Ştie să povestească bine, pe înțelesul tuturor, cu simțul umorului întotdeauna treaz. De aceea cartea aceasta e una vie şi familiară. Multe afirmații inedite se rețin cu uşurință. Se poate alcătui un glosar al judecăților spectaculoase şi originale – şi acestea alcătuiesc cea mai importantă caracteristică a Istoriei. Iată câteva: „discursul poetic barbian se desface în volute largi, ca fumul de țigară într-o încăpere fără curenți de aer”; Alexandru Philippide „n-a putut fi ademenit de deocheatele unduiri de şolduri ale modei literare”; Tudor Vianu „este un cititor în vârstă de două mii de ani”; Eliade e „specialist în lumea de dincolo, prozatorul cunoaşte mai puțin – şi doar teoretic – lumea de aici” şi tot Eliade „are psihologia unui student care refuză să se maturizeze; este un Mircea Cărtărescu dintr-o altă epocă a culturii noastre”; Petre Ţuțea „era o combinație de Mitică şi Hyperion fericită”; „Ni-l putem imagina [pe Camil Petrescu, n.m.] ca pe un factotum...”; Desculț, astăzi: „Este ca o veche rochie de mireasă mâncată de molii”; Între Geo Bogza şi Radu Tudoran există „un fratricid literar”; „Peste cincizeci-şaizeci de ani, când indignarea provocată de amintirea comunismului se va stinge, se va vedea că în jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu există şi un roman erotic foarte interesant, mai interesant poate chiar decât romanul politic”; „Radu Stanca reprezintă violența şi situațiile macabre într-un regim de gratuitate care va fi descoperit de alții mult mai târziu, sub influența filmelor de desene animate şi a celor cu o sută de împuşcături pe minut”; „Niciun scriitor de după război nu s-a bucurat de atâta încredere din partea cititorilor ca Marin Preda”; „Poezia lui Nicolae Labiş este a unui cetățean corect şi respectabil”; cărțile lui Virgil Teodorescu „sunt de un nonconformism monoton”; V. Em. Galan „este un Cezar Petrescu al perioadei staliniste”; Paul Georgescu e „un prozator cu foarte mult umor [care] urăşte umorismul”; cu poemul Totul, Ana Blandiana „a devenit atunci, pe neaşteptate, o Jeanne d’Arc a noastră”; despre Grigore Vieru: „Este o nedreptate. Grigore Vieru rămâne un poet foarte talentat, care nu seamănă prin nimic cu ‹‹aliatul›› său din România, Corneliu Vadim Tudor, un autor minor şi grandilocvent, un Rică Venturiano al iubirii de patrie”; „Multe dintre poemele lui Petre Stoica sunt enumerări de ființe-cenuşărese şi lucruri-cenuşărese repuse în drepturi”; Ovidiu Genaru e „un ‹‹optzecist›› mai talentat decât mulți ‹‹optzecişti››”,dar şi, în proză, acelaşi autor „le studiază pe femei ca oameni”; „Asemenea unei dansatoare, Ileana Mălăncioiu face din propria ei ființă un mijloc de comunicare artistică”, Ion D. Sârbu e „un artist al reacției imediate”, Breban „este un geniu surd”, D.R. Popescu „simulează că simulează naivitatea”; „Nimeni, nici chiar Veronica Micle nu l-a iubit pe poet atât de intens şi tragic ca Ion Negoițescu”; „Poezia Angelei Marinescu este fundamental indecentă, un fel de strip-tease metafizic”; „Adevărata vocație a lui Pavel Şuşară este probabil aceea de filozof”; despre Cristian Tudor Popescu: „Dincolo de binecunoscuta lui figură drăcească, există un adolescent, iar acest adolescent visează ‹‹lumi ce nu există›”; „Mira Feticu a apărut nu se ştie de unde, în orice caz, nu din spuma mării, ci mai degrabă din turbulența unei băi Jacuzzi, pentru a demonstra că se poate scrie inteligent, fără complexe despre condiția femeii de azi”; „Agitația lui [Dan Silviu Boerescu, n.m.] o evocă pe cea a invincibilului Rambo, care trage alternativ cu pistolul şi cu mitraliera şi aruncă din când în când şi câte o grenadă”. Deşi multe dintre acestea derutează, ele încântă prin ineditul conexiunilor şi vivacitatea imaginației. Alex. Ştefănescu ştie să dea senzațiile de sobrietate şi onestitate şi atunci când vorbeşte despre lucruri lumeşti.

Nedumeriri, erijări, omisiuni

Introducerile istorice şi politice sunt concise şi autorul nu are pretenția să elucideze savant cauze şi determinări. El prezintă brief evenimentele doar pentru a familiariza un cititor grăbit. Scriitorii sunt tratați în funcție de perioade istorice care dau un sens evoluției literaturii noastre. Fireşte că mai interesante ar fi fost problematizările largi, însă nu asta caută Alex. Ştefănescu. El celebrează didactic, cum recunoaşte, „individualitatea”. Senzația că autorul ştie ce se întâmplă cu literatura română predomină, de aceea adevărul autorului poate deveni lesnicios şi adevărul cititorului. Discursul pare proaspăt şi atitudinea pozitivistă obține un plus de sens. Nu se insistă pe operele scriitorilor interbelici. Ei sunt mai mult schițați, de aceea sunt dese impresiile de expediere a unor subiecte. Arghezi, Bacovia ori Blaga par încă scriitori cu opere în desfăşurare iar judecățile critice totalizatoare întârzie. Şi nu sunt singurii. Deşi autorul nu intenționează să analizeze scrierile în alte limbi decât româna, lui Vintilă Horia i se comentează Dumnezeu s-a născut în exil, dar se ignoră Cavalerul resemnării şi Salvarea de ostrogoți, or cele trei ar trebui privite ca un întreg. Foarte bine e tratat Zaharia Stancu, mai mult decât ar fi meritat. Condensate şi egale sunt analizele asupra lui Al. Ivasiuc, N. Velea, T. Mazilu, Mircea Horia Simionescu, G. Bălăiță şi alții, în sensul că autorul oferă cât crede că merită aceşti scriitori. De aceea spațiile sunt relativ armonizate. Preda, Cărtărescu (singurul vizibil răsfățat) şi A. Buzura par mizele importante, secondați de C. Ţoiu, D.R. Popescu, Şt. Bănulescu, M.H.Simionescu, P. Dumitriu, N. Breban, Radu Petrescu şi I.D.Sârbu. E salutară reabilitarea lui Radu Tudoran. Ciudat e capitolul despre Steinhardt: recunoscut drept o capodoperă, Jurnalul fericirii are parte de doar câteva fraze (neconcludente). Şi e singura dată când se recunoaşte deschis o „capodoperă” a perioadei. La fel în cazul lui Ţoiu: se laudă Galeria..., se spune că Însoțitorul şi Obligado nu se ridică la nivelul acesteia şi apoi se tratează Barbarius. Nimic despre Căderea în lume, roman care chiar se ridică la nivelul Galeriei..., dacă nu o depăşeşte. Goma rămâne doar ca voce anticomunistă în literatură iar Ţepeneag, doar ca teoretician oniric - romanele lui sunt ignorate, pe nedrept. Negoițescu e interesant doar prin Straja dragonilor, Nedelcovici e minor ca prozator, la fel Mircea Nedelciu. Dintre poetese, se recuperează creația Ioanei Ieronim. Sobră cum o ştim, Ileana Mălăncioiu pare hilară într-o poză care-o prezintă în costum de baie... Dezamăgitoare sunt analizele poeziei lui Geo Dumitrescu şi Şt. Aug. Doinaş; la fel, proza lui Radu Cosaşu. Dacă Preda oferă cea mai mare „încredere” cititorilor în această perioadă, ce înțelegem când ni se spune că Adrian Păunescu „e în general crezut”. Îl situăm la acelaşi pol cu Preda?
Nu intenționez să amendez absențele unor scriitori pentru că, repet, e un canon individual pe care îl accepți sau nu. Vreau doar să enumăr câțiva scriitori pe care numai neatenția le va fi omis, fără îndoială: critică: Vladimir Streinu, Perpessicius, Ioana Em. Petrescu, Barbu Cioculescu, Ion Pop, Radu G. Ţeposu; proză: Sorin Titel, Mircea Ciobanu, Costache Olăreanu, Bedros Horasangian, Norman Manea, Alexandru Vlad, Gheorghe Schwartz, Alexandru Ecovoiu, Simona Popescu, Ştefan Agopian; poezie: Ion Mureşan, Gellu Naum, Mariana Marin, Constanța Buzea. Există şi alternative. Alex. Ştefănescu propune o serie de nume, unele situate doar la nivelul promisiunii. Sunt pariurile criticului. Aşteptăm. Cel mai fericit scriitor e cu siguranță Marius Ianuş, singurul din generația nouă care e luat în seamă. Dar să nu ne pripim: „Marius Ianuş, spune Alex. Ştefănescu, este un poet pe măsura timpului lipsit de glorie pe care îl trăim”.
Alex. Ştefănescu e dezamăgit de timpul trăirii, actual. Foarte bine scrisă, originală în multe paliere ale judecății critice, Istoria lui e cu atât mai tristă cu cât iubirea investită în ea nu are în cine se pulveriza. Felul cum e tipărită această Istorie semnifică nu doar prețuirea pe care autorul o arată Cărții şi lumii ei, cât dorința de a atrage publicul; de a-l recâştiga cu instrumentele care funcționează astăzi: vizuale, apoi spirituale. Istoria lui Alex Ştefănescu marchează un eveniment, de care trebuie să ne bucurăm. Indiferent de cât de sensibilă ori şubrezită pare, indiferent de câte omisiuni şi nereguli există. Pentru nemulțumiți se poate folosi cartea, şi chiar e indicat, în complementaritate cu altă Istorie a literaturii - iarăşi o operație cu care nu am fost obişnuiți… din vanitate ori partizanate bolnăvicioase. Un mare regret am: lipsa dialogului între autorii de istorii ale literaturii. Eugen Negrici vs. Alex. Ştefănescu şi, sper, azi-mâine, Nicolae Manolescu vs. Cei doi. Până atunci citiți în complementaritate Negrici şi Ştefănescu şi aşteptați Istoria unui (cel puțin) optzecist.