Stimată doamnă, de ce v-ați întors din America?
E doar o glumă! Nu știam cum să încep ceea ce se vrea o regăsire a ceea ce nu am cunoscut, a ceea ce simt, ce doresc și e impetuos a face...
De cartea dumneavoastră am auzit la televizor și am început să țopăi: „Cipi, e doamna profesoară!”. Nedumerit m-a întrebat sec: „Cine?”...” Doamna profesoară...” căci așa vă spuneam și chiar dacă mi-am petrecut mai toată viața prin școli, una era „doamna profesoară”.
Apoi am cumpărat cartea, emoționată ca la o nouă întâlnire...îmi doream să cunosc persoana lângă care am locuit ani și ani de zile. Regretam...Încă de la primele file am devenit mândră: probabil cartea era scrisă pe biroul care îmi suportase primele mâzgălituri...apoi am recunoscut crucifixul alb...regream...oare cartea era și despre sălbatica fată de vizavi...poate...apoi mi-am amintit de întâlnirea fugară dumneavoastră zâmbeați deși nu știu ce era în sufletul dumneavoastră...mama vă murise ...și iar regretul.... Ce anume regret? Că nu am avut timp să vă cunosc, să îmi povestiți minunățiile vieții dumneavoastră... aș fi avut atâtea de învățat.... am citit mai departe... nimic din cele citite nu mi se părea cunoscut... totul era nou, o persoană cu totul străină era înfățișată între rânduri... Dar Doamne ce om!
Am găsit-o pe „doamna profesoară” pe internet la Universitatea Tibiscus, Facultatea de Științe economice.....Dar trebuia să citesc mai întâi cartea înainte de a încerca să o contactez... într-un fel sau altul... Trebuia... Dar nici o adresă de e-mail... ce păcat...
Visul maicii domnului mi-a amintit de propriul meu vis... cel care m-a convins că Dumnezeu există. Nu am fost un copil cu o educație religioasă temeinică și aveam multe dubii, până am auzit vocea Maicii Domnului... cred că fiecare are miracolul lui... primul meu miracol... nu vorbesc de el, dar e izvorul iubirii pe care o port în suflet.... iubire și iertare...
Dar sunt eu un om cu adevrat credincios? „Îmi dau seama după felul în care vorbesc. Cei cu adevărat credincioși au un ton mai blând, mai cald, sunt mai îngăduitori cu cei din jur și mai dispuși să ajute când ai nevoie de ceva; în general au o privire luminoasă, deschisă, prietenoasă. Cei necredincioși au o atitudine ironică, dezaprobatoare sau disprețuitoare, te critică sau te contrazic și sunt mereu nemulțumiți, mbufnați...”. Am eu credință? Pot afirma că eu cred în Dumnezeu sau e doar o ipocrizie din partea mea? De ce trebuie să îmi impun să fiu tolerantă, când spiritul meu oltenesc iese la iveală și critică în dreapta și stânga, lovin nemilos în cei din jurul meu și uneori rănind pe cei mai dragi mie? De ce trebuie să faci eforturi pentru a fi bun? De ce nu izvorăște din ființa noastră? La ce șuvoi de întrebări a dat naștere cartea dumneavoastră...
Cartea induce necesitatea spovedaniei! Nu e doar o afirmație efemeră...pentru prima dată am fost să mă spovedesc...dar nu am ales un moment prea bun pentru asta...în Vinerea mare, împreună cu alte sute de Timișoreni ne-am grăbit să ne spovedim în Catedrală, unde totul a mers ca pe roate...Ritualul a fost împlinit și sufletul mie mult mai ușor, dar nu am găsit acea înțelepciune bisericească care să mă îndrume, să mă sfătuiască și să îmi deschidă ochii...Pildele din cartea dumneavoastră îmi ajung în suflet mult mai repede și nu știu de ce simt nevoia să vă scriu toate acestea...scrisul mi-a fost mult mai „la-ndemână” decât conversația inteligentă..
1994-1977= 17....17 ani împlineam chiar în aceași zi în care „doamna profesoară” a născut...și tot atunci ați observat modificările ce se petreceau cu mine...Transformări binevenite la adolescenta cu tendințe autiste...Timidă și fără o viață socială reală, ferecată între patru pereți, fără prieteni, sălbatică și neînțeleasă...
Acel prunc e un alt miracol al „doamnei profesoare”. Se spune că Dumenezeu ne ascultă rugile și ni le împlinește așa cum știe el mai bine. El a avut grijă să vă aducă în suflet și alceva decât mâhnire și să vă facă să vă amintiți cu plăcere de Universitatea de Vest.
Evoluția e o caracteristică umană și nu numai....Omul, ca oricare alt mamifer aflat în plină evoluție, se adapteză cu destulă ușurință la noile habitate, descriind noi areale. Omul cu conștiință de sine are nevoie de mai mult, are nevoie de spirit. Și unde e Dumnezeu la el acasă dacă nu în bisericile minții noastre!
Dacă „omul e măsura tuturor lucrurilor”...spiritul mie pe moarte, căci cuvântul mie în agonie...mă sperie și caut rădăcinile mele filozofice... e mult mai ușor să dai vina pe cei responsabile de erudire... e neliniște în sufletul meu sau poate doar în mintea mea...???
De ce această scrisoare? Eu sper să îmi răspundeți... m-am obișnuit cu bucățica mea de lectură, cu înțelepciune, duioșie, bunătate, și chiar Dumnezeu... Divină menire are scriitorul... nu mă privați de ea... am atâta nevoie...
Mulți oameni deoseiți v-au îndreptat pașii spre ceea ce sunteți astăzi...Ce binecuvântare: v-au fost scoși în cale și i-ați recunoscut și apreciat, fără a vă lăsa năucită de „vâltorile tinereții”. Ce har ales!!!
„Imposibilul este calea!” nu am știut asta...dar cred că trebuie să îmi însușesc crezul... avem cu toții nevoie de imbolduri și credință... Nu ar putea cineva afirma despre dumneavoastră că vă lipsește ajutorul divin....vi s-a oferit în nenumărate feluri și pe căi atât de diferite. Nu cunosc pe alcineva care să poarte atâtea onoruri... binecuvântări binemeritate, spun eu...dacă părerea mea contează...
Dar drumul meu spre cunoaștere nu s-a încheiat încă, multe au să mi se dezvăluie în paginile ce urmează, iar nerăbdarea mă face mai impetuasă decât regretul...
Zilele trec și o dată cu ele noi pagini sunt citite...dar fiecare pagină în parte e o dezvăluire importantă și trebuie citită sau chiar recitită, uneori dacă mi se pare că are un mister adânc o citesc cu voce tare...pentru Cipi, care aude sau nu, cert e că mă aprobă sau zâmbește...nu știu dacă înțelege cât e de importantă pentru mine cartea, de fapt nici eu nu pot să explic prea bine asta. Știu doar că după fiecare pasaj citit gândurile încep să îmi zboare, deschid repede „compul” și aștern repede fugarele mele idei despre viață sau poate nu, despre mine cu siguranță, despre visele mele, despre ceea ce așa vrea să fiu, ceea ce încerc să fiu, ceea ce gândesc și calea pe care sunt călăuzită...
Au trecut sfintele sărbători de Paște pline de duioșie, și chiar dacă mama nu a fost aprope de mine (e nevoie de ea la Tîrgu-Jiu, bunici sunt bătrîni și bolnavi), așa cum a fost în toți anii vieții mele, am petrecut în sânul familiei cele mai emoționante momente de până acum. Chiar dacă nu m-am măritat, am reușit împreună cu Ciprian să ne întemeiem o familie unită, cu mulți unichi și mătuși, verișori, cu mica și cu ticu, așa cum trebuie să fie orice familie adevărată...Un alt vis împlinit de Sfânta Mamă...
Totul e atât de real, de tangibil că uneori chiar nu știu cum de mi se întmplă tocmai mie...
Sunt fericită, așa cum nu am mai fost niciodată și lucrul ăsta se vede, se simte și dragostea ne facemai buni, mai respectoși, mai umili pentru că începem să privim lumea prin ochii altora...
Îmi amintesc ce mi-ați spus odată, demult, nu-mi amintesc contextul: dacă te iubește te va aștepta și nu se va mai apropia de alcineva, pentru că un bărbat e fidel doar atunci când e îndrăgostit. Nu cred că am dat mare importanță la ce mi-ați spus atunci, dar acum, totul începe să se contureze și cred că reușesc să văd întregul tablou. Cred că asta e fericirea! Să faci ceea ce crezi că e mai bine pentru doi, dar având pe celălalt ca prioritate în dorințe și să nu îți pară rău de nimic, atâta timp cât ai făcut tot ceea ce sufletul ți-a dictat...
Îmi lipsea ceva în casă și în sfârșit am procurat prima mea Biblie. Am răsfoit-o și acum citesc liniștită câte un pic...o țin pe masă, ca și când mi-ar fi frică să nu uit de ea dacă o pun într-un loc mai dosnic...nu am încă un program de rugăciune...am avut odată când toate îmi mergeau prost și unicul refugiu l-am găsit în rugăciune și mi-a fost de mare folos, toate problemele mele s-au rezolvat una câte una, și eu.... am abandonat „programul” de rugăciune... Păstrez în suflet dorința de a mă apropia de Dumnezeu prin toate mijloacele posibile și cu toate astea cotidianul și multele plăceri lumești mă îndepărtează, iar eu mă las cufundată în bucuriile dulci ale tinereții...Nu regret decât lipsa mea de determinare, sunt sigură că se pot împletii foarte bine, doar că nu am reușit încă să o fac...
Am avut de ales între 3 modele de Biblie și am ales modelul cel mai puțin voluminos pentru al putea lua cu mine în „bagaj”.
Departe de mine gândul călugăriei și cred că ați fost foarte bine sfătuită... aveți prea multe de oferit lumii și e nevoie de dumneavoastră printre noi ca exemplu de urmat, al smerenie și devotamentului. Grijile și problemele zilnice din afară zidurilor unei mănăstiri ne pot abate cu ușurință de la Calea pe care am ales-o, dar reîntoarcerea la ea de fiecare dată ne oferă acea bucurie pe care toți o căutăm în sufletele noastre. Ca atunci când v-ați rătăcit căutând mănăstirea Agapia...Marea vi-a fost bucuria când ați zărit mănăstirea în întunericul nopții...Este ceea ce simt de fiecare dată când intru într-o biserică ortodoxă (nu știu de ce dar emoția este mult diminuată atunci când mă aflu într-o biserică catolică). E ca și când m-aș reînoarce la calea mea, de la care m-am abătut cu voie sau fără voie, locul unde îmi voi găsi întodeauna liniștea și de unde voi găsi izvor de gânduri bune, fără viclenie și ispite de orice fel... Nu știu dacă se poate asemui cu ceea ce a simțit Lazăr când a fost înviat...
Cum puteți vedea cunoștințele mele religioase sunt rudimentare și pur instinctive.
„Cum să ne meargă lucrurile bine, dacă ne complacem în văicăreli care ne împiedică accesul la lucrurile simple, dar adevărate, ascunse în fadurile fiecărei zi?” Cunosc magia gesturilor generoase... zâmbetul dăruit unui copil... Am simțit lucrul acesta dintodeauna doar nu am știut al exprima atât de simplu, de clar, de elocvent...E un club al persoanelor nenorocite, veșnic cătrănite, carora nu li se întâmplă doar nenorociri peste care trec numai datorită maturității și care nu mai ascultă trilurile păsărelelor datorită foșnetului nesuferitului vânt care le-a stricat freza... Nu poți să nu fi răutăcios și disprețuitor cu astfel de ființe veșnic abătute, prost dispuse și paranoice, care nu văd decât norii, paharul pe jumătate gol și care încearcă să te târască cu orice preț în lumea lor lugubră...
Îi explicam deunăzi unei colege de servici, fată de popă, care se plângea de lipsa interesului oamenilor față de religie. Eu nu cred asta. Românii sunt oameni credincioși și cu frică de Dumnezeu. Educația creștină nu ne lipsește și dovadă sunt bisericile românești care se construiesc în fiecare oraș pe care semenii noștrii, plecați peste hotare, îl iau cu asalt... Îl purtăm pe Dumenzeu cu noi, eu cred că suntem un popor binecuvântat și El nu și-a întors niciodată chipul de la noi. Eu cred!

„Hotărârile mari se iau într-o clipă și nu se amână niciodată”
Sir Laurence Oliver
Mama e plecată la Tîrgu Jiu să mai ușureze amărăciunea bătrâneții bunicilor, iar eu am rămas cu responsabilitatea udării florilor, înviorarea „junglei” sale. Ieri, la fel ca în alte zile, am fost să îmi îndeplinesc misiunea și am găsit un plic mare în poștă. Nu i-am dat mare importanță inițial crezând că e o revistă Quelle sau Otto, dar numele aflat la destinatar m-a năucit. Am început să tremur...dacă mă înșelam, dacă nu am citit bine...poate era doar un material publicitar...era prea mult...cerusem un cadou de Paște dar nu mă așteptam la asta....am spus „Doamne dă-mi gândul cel bun! Ce trebuie să fac?” dar nu m-am așteptat să fiu astfel călăuzită. Îmi venea să plâng și să râd în același timp...frisoane îmi străbăteau tot corpul...oare era adevărat? Am fugit până acasă (acasă e acum apartamentul în care locuiesc de aproape 2 ani cu Cipi, îngerul meu, al doilea miracol, miracolul Fecioarei din Lourd, dacă așa se scrie) și am dat de Cipi chiar la intrarea în scară. După ce s-a uitat și el în plic mi-a confirmat: Kentucky Consular Center...Am câștigat la Loteria Vizelor pentru America...” Diversity Immigrant Visa – U.S. Gren Card Lottery”... Încurcate sunt căile Domnului! Nu mi-am revenit complet nici acum... Oare visez?
Chiar am să plec în America? O să primesc viză și apoi cetățenie? Copiii mei nu vor știi niciodată ce înseamnă încătușarea mentală, vor fi liberi? Liberi să atingă piscurile la care ciuta a visat.
Am continuat să citesc cartea „doamnei profesoare” recunoscând zâmbetul său californian în cotloanele minții, printre amintirile dragi mie. E atât de reconfortant să zâmbești chiar și atunci când problemele te apasă, e o psihoterapie pentru sufet și minte. Ciudat, dar zâmbetul pe care eu mi-l amintesc nu era nicidecum a unei ratate or securiste or bolnave psihic. Naivitatea eu nu o văd ca pe un defect, ci mai degrabă o calitate copilărească ce denotă inocență. Îmi place să cred că sunt o „naivă” chiar eu însumi. Zâmbetul californian pentru mine era bunătate, superioritate (eram doar un copil pe atunci) și singurătate. Părea zâmbetul celui care a descoperit piatra filozofală, atotștiutorul, cel care dăruiește cunoaștere pentru că are prea multă, a dascălului...hm, omul potrivit pentru meseria cea mai grea, cel care trebuie să călească mințile nepricepute sau călăuzească pașii inocenței și teribilismului, să domolească setea de cunoaștere cu care omul e înzestrat, ceea ce l-a dus de alfel și la păcatul original.
Și eu am întâlnit mulți profesori la viața mea și sper din tot sufletul ca destinul meu să fie presărat cu mulți alții. Ciudat e că o dată cu trecerea timpului cei pe care îi iubeam cel mai puțin în trecut sunt acum cei cărora le sunt cel mai recunoscătoare pentru că au reușit să mă învețe ceva. Dar astăzi văd un model în dumneavoastră, cea care ați creat un ghid al năzuințelor unui nou început, un ajutor pentru cea care peste câțiva ani va trebui să răspundă la aceași întrebare: de ce te-ai întors din America!
Mi-ar place să pot sta de vorbă cu îngeri mei păzitori. Oare ce mi-ar spune ei mie? Să fiu mai răbdătoare cu cei din jurul meu, să iubesc mai mult, să fiu umilă și supusă? Uneori îl simt atât de aproape încât e aproape tangibil. Nu pot explica asta foarte bine, dar e mereu cu mine! Îmi place să mă gândesc la protecția care îmi este oferită doar din dragoste pură, fără de prihană fără a mi se cere nimic în schimb. Am credința că Dumnezeu ne iubește pe toți la fel fără dar și poate! Și cu toate aste unii duc o viață plină de bucurii și alții abia mai pot zâmbi și asta doar de sărbători. Cine poate oare explica un asfel de „paradox”?
Eu nu simt distanța dintre om și Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu e atât de aproape, încât îi simt suflarea protectoare. Dar cine sunt eu să contrazic mai marii învățați... Ei au studiat cu atenție biblia, eu doar am citit pe sărite, pe alocuri... Bunica mea spunea: „Să te rogi lui Dumnezeu că El e tatăl tău, singurul tău tată, că nenorocitul ăla....” iar eu copil cuminte așa am făcut și îl așteptam cu daruri pentru ascultarea și supunerea mea. Așa am crescut: cu Dumnezeu aproape, cu fiecare rugăciune mereu mai aproape, uscându-mi lacrimile de fiecare dată când dădeam de greu. Ce e Dumnezeu pentru mine o să mă întrebați! Ei bine Dumnezeu e un tot: uneori e tatăl, alteori e mama, apoi fiul și toți sfinții, or toți la un loc. Dumnezeu e „spiritualitatea” mea, e punctul meu de sprijin, e gândul cel bun, e copacul înflorit. Și atunci de unde singurătate? Chiar dacă eram încuiată singură în casă, eu nu am fost niciodată cu adevărat singură.... De ce nu percep singurătatea așa cum o fac alții?
Să fie oare pentru că eu nu înțeleg ce e de înțeles? Să fie doar incultură sau bravare?
O câtă suferință pe bieții deținuți, victime nevinovate ale vechiului regim. Câtă mizerie și evlavie! E atât de greu pentru noi, mă refer la cei tineri care nu au cunoscut atrocitățile comuniste, să înțelegem care au fos jerfele pe care cei cu adevărată credință de libertate și de Dumnezeu. Mă rușinez citind fiecare pasaj de supralicitare anterioară. Ce înseamnă oare simplitaea minții unui copil față de amploarea unei gândiri suferinde fizic, dar înălțătore spiritual. Nimic și iar mai trag o urmă de condei în esența spiritului fugar și imatur... „Îți mulțumesc Doamne” că îmi deschizi ochii și mă povățuiești spre bine pentru a putea să îți urmez calea...
Mi-am luat inima în dinți și am sunat dar cu greu am reușit să îndrug ceva.... Sunt atât de emoționată... Oare de ce? E clar: conversația inteligentă nu mă caracterizează... Îmi întorc ochii spre carte și realizez ce diferență enormă este între stilul meu de scris și al „doamnei profesoare”. Oare ce va gândi când va citi năzbâtiile mele. Dar am promis că îi voi trimite gândurile mele, nu mai pot da înapoi...
Aș fi vrut să vă urez „Hristos s-a înălțat!” dar gândurile mele sau învălmășit la auzirea glasului. O ce netoată mai sunt!
E prima dată când aud de Rugăciunea lui Isus... Mai tot timpul când îmi propun o „ședință de rugăciune” simt o duioșie care mă cuprinde, ajungând uneori până la lacrimi, de bucurie sau tristețe după caz, lăsând în mine o pace greu de definit. Cu o singură excepție: seara trecută am citit acatistul sfântului mucenic Ciprian, pe care l-am primit de curând de la Mica (mama lui Ciprian). Cip e plecat în delegație și m-am gândit că ar fi o ocazie bună să citesc acatistul „Lui” cu voce tare. Știam puțin din povestea sfântului mucenic dar nu mi-am închipui că e protector împotriva duhurilor rele și necurate. Ma înspăimântat așa de tare încât pentru prima dată mi-a fost frică singură în casă, atât de frică încât îmi era frică să deschid ochii... Luminile din stradă străluceau în fereastră, iar copacul lăsa umbre diavolești.... Cu ochii strânși și spunând Tatăl nostru am adormit.... un somn adânc și fără vise... Cu siguranță nu am să mai citesc prea curâd acatistul și nu noaptea....
Ah...să revenim la „ Rugăciunea lui Isus”! Este nevoie de o anumire pregătire spirituală? Mi-ar place atât de mult să șziu mai multe despre acest subiect.
pagina 276 „ dar nu poate fi nimeni sigur că cititorul va fi dispus să privească în el însuși și să se lase descifrat de ceea ce va citi”.... Zâmbesc când mă gândesc că eu am spus exact același lucru pe 6 pagini, iar dumneavostră ați reușit să concentrați totul în 2 rânduri.
Cât despre perlele studenților, credețimă că și eu aș putea îngroșa rândurile cu ușurință. De multe ori am pățit-o la eamene să bat câmpii în speranța de a vâna un 5, spre rușinea mea, deși pe atunci era o mândrie să nu ai picat nici un examen. Probabil și aceste rânduri sunt împânzite de perluțe, deși nu cred că e nevoie să vă mărturisesc cât de puține sunt cunoștințele mele filologice, de orice fel (tind să includ teologia în această disciplină, incultura este cauza). Recunosc acestea cu naturalețea studenților californieni dar nu fără a simții inferioritatea caracteristică celor timișoreni, deși eu nu am avut niciodată onoarea de a vă fi studentă.
În ritmul vesel al lui Zorba grecul, pe aripi de îngeri și miros de tămâie divină, îmi iau la revedere de la „doamna profesoară”, alături de care, prin intermediul ghidului său lăuntric, am descoperit minunile scrise ale unuei vieții de om cu adevărat împlinit și plăcut lui Dumnezeu, o pildă în plus și o rugăciune ascultată. Fie ca existența dumneavoastră să conducă pe calea adevărului mulți alții ca mine, cu sufletele îmburetate înspre cunoașterea sfântă a bisericii ortodoxe, cârmuitoare spirituală a neamului nostru românesc, neam ce n-a cunoscut niciodată liniștea, pacea și tihna.
Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru bucuria pe care mi a-ți adus-o în fiecare seară, duioșia și prietenia oferită prin râdurile penelului. Am speranța ca cele citite să rămână alături de mine multă vreme și cu puțin noroc și multă înțelepciune să le pun în practică și poate chiar să le împărtășesc „alor mei”.
„Când faci bine, oare nu-ți e fața senină?” Senin să vă fie sufletul și cugetul! Dumnezeu să vă fie alături „ doamna mea”.